Etichete

, , ,

Pentru a-i oferi cel mai bun start in viata copilului ei, Ioana a luptat din rasputeri cu propriile temeri si prejudecati. O poveste emotionanta despre o lupta castigata cu multe lacrimi si daruire.

M-am hotarat sa-mi scriu povestea, in speranta ca va fi de folos vreunei mamici, care trece prin ce am trecut eu. Sa-mi vada greselile si sa nu le repete…

Pe scurt, am avut o sarcina in care am stat mult in pat, cu mii de pastile inghitite, cu fundul si venele ciuruite sistematic; o sarcina care m-a epuizat fizic (ce ironie!) , dar mai ales psihic; a treia sarcina, dupa ce in decurs de doi ani pierdusem doua. Am ajuns la termen (38+6) si mi-am nascut fetita in zorii unei zile de marti, la 5:27, printr-o cezariana de urgenta. Operatia a fost lunga si grea, am pierdut mult sange inainte si in timpul ei, dar am scapat cu bine amandoua, de ce credeam ca a fost mai greu.

Mi-am vazut fetita cateva secunde, atat cat sa-i dau un pupic, apoi a fost luata si dusa… Mi-a fost adusa cam dupa vreo doua ore, dar nu am avut voie sa o iau in brate; mi s-a permis doar sa intind mana si sa o ating, in patutul de plastic, sub pretextul ca nu am voie sa ma misc. Era atat de alba, si de calduta, si de moale! Si avea ditamai suzeta in gurita!!! Ne-a fost luata dupa un sfert de ora, cu promisiunea ca o voi primi la alaptat. Si am primit-o, cam dupa inca doua ore. Nu pot sa zic ca in momentele alea eram revoltata ca nu mi-o dau, eram prea sfarsita, prea obosita… 

M-am ridicat in sezut si am incercat, impreuna cu asistenta sa o punem la san. La mine, zero sfarcuri. Ma piscam, incercam sa adun mamelonul, sa i-l indes in gurita, ca n-avea de ce prinde. Pe moment a mers, dar cand incepea sa suga, scapa mamelonul din gurita. Am incercat iar. Imi repetam in continuu vorbele ginecologului meu, tata a trei copii alaptati (ultimul cu sase saptamani mai mare decat fetita mea): n-ai nevoie de sfarcuri ca sa alaptezi, ca nu pe-acolo iese laptele! Imi cumparasem cand am ramas insarcinata, faimosul dispozitiv Niplette, dar nu l-am putut folosi, pentru ca stimularea mamelonului imi provoca contractii, si aveam destule si fara. Ginecologul ma incuraja si-mi zicea ca n-am nevoie, ca o sa pot alapta si fara atata tehnica. L-am crezut, dar nu-mi scosese cuiul din cap…

Revenind la prima tentativa de alaptat, in cele din urma am reusit sa enervez copilul, satul lapte praf. Asistenta mi-a luat-o din brate, a linistit-o, si a plecat cu ea, lasandu-ma sa ma simt mizerabil, incapabila sa-mi hranesc si sa-mi alin copilul. Eram deprimata inca din sarcina, si incepeam sa simt ca ma scufund si mai mult. Si totusi, incepeam sa simt indignare! Si indignarea asta m-a facut sa ma mobilizez instant si sa ma dau jos din pat, spre disperarea asistentelor si a sotului. A venit si medicul, si ma pregateam sa ma certe si el. M-a felicitat, le-a dat dispozitii tuturor sa ma ajute, singura observatie a fost sa nu fac nimic peste puterile mele, sa-mi ascult corpul.

 
La a doua tura de alaptat eram mai optimista si mai hotarata sa fac cumva sa fie bine. Am refuzat orice calmant, sa nu imi intarzie laptele, ca si asa eram stresata de efectele anesteziei, chiar daca cezariana a fost la cald, dupa travaliu. Cand mi-au adus fetita, m-am ridicat in fund si mi-am luat-o in brate. Aveam niste dureri, de-mi venea sa urlu din toti plamanii. Am strans din dinti, si ma straduiam sa tin copilul, sa trag de nenorocita aia de camasa pentru alaptat, sa o fac pe fiica-mea sa deschida gura maaare, sa prinda bine de mamelon. Am reusit gadilind-o incet pe nasuc. A inceput sa molfaie, iar asistenta a iesit din salon. Eram happy, happy, happy! Pana cand a scapat sanul din gurita, si a inceput sa planga. In cateva momente a aparut asistenta si am mai incercat impreuna sa o facem sa suga. Fiica-mea, nu si nu! Urla din ce in ce mai tare. Sotul era stana de piatra, intr-un colt de salon. Era ca in transa, inca socat de ceea ce a precedat nasterea si coplesit de emotia de a se fi tatic, asa cum visase. Pana la urma, asistenta a luat copila si mi-a zis ca o sa incercam si mai tarziu. Disperata, am rugat-o, macar sa ma lase pe mine sa-i dau biberonul cu lapte praf. Macar atat. A fost de acord, si dupa urmatoarea tentativa esuata de alaptare, i-am dat eu cu mana mea biberonul cu lapte praf micutei mele. Si a tras cu atata sete, si pofta! Sau asa percepeam eu. Nu mai urla, nu ma mai respingea, iar in mintea mea intunecata de depresie, am zis: gata! Laptele praf si biberonul sunt salvarea, si deja incepusem sa-mi fabric eu mie „alibi-ul”: n-am sfarcuri, nu poate suge, n-am lapte… 

Seara, dupa ce mi-am trimis sotul acasa, mi-am cerut fetita, sa doarma cu mine. Mi s-a pus sec: nu, pentru ca nu esti in stare sa ai grija de ea! M-a inghitit pamantul. M-am dus si am stat atarnata de geamul „acvariului” de bebelusi, uitandu-ma cum plange, plangand si eu. Ingrijitoarea de la neonatologie imi spunea prin geam ca e tare fomista, ca deja a papat 40 de ml, ca termina sa-i hraneasca pe ceilalti, si ii mai face inca un biberon. O alta asistenta a trecut pe langa mine si m-a intrebat de ce plang. Am vrut sa-i urlu ca nu sunt buna de nimic, ca sunt neputincioasa, de-aia urlu. In schimb, mi-am sters lacrimile, si-am spus sec, ca plang din cauza hormonilor. M-a luat de umeri si m-a dus in salon. Mi-am cerut un somnifer, pentru ca eram sfarsita, dar surescitata in acelasi timp; nu mai dormisem de duminica noaptea. Am primit o pastila de diazepam, care nu si-a facut niciun efect. La unu noaptea, balta sub mine. Sange. Am chemat asistenta, a venit si infirmiera, m-am schimbat, mi-au schimbat patul. La trei dimineata aceeasi poveste. La cinci dimineata, din nou – de data asta am primit o perfuzie si punga cu gheata pe burta. Imi venea sa-mi smulg parul din cap de durere. Dar s-a oprit sangerarea. 

Urmatoarele doua zile, au decurs cam la fel: pus la san-urlat-biberon cu lapte praf-suzeta. Cu diferenta ca i-am convins sa ma lase sa dormim impreuna. In ziua a patra am primit acordul pentru externare, si eram atat de fericita ca ma intorc acasa, de topaiam ca o vrabiuta prin salon. Deja cezariana era parca doar o amintire, nu mai simteam nicio jena pe taietura (medicul meu pune asta pe seama mobilizrii foarte rapide), si mai important: eram eu pe picioarele mele, GATA CU PATUL!!! Si cireasa de pe tort: simteam ca VINE LAPTELE!!! Nu mi s-au umflat sanii, dar ii simteam calzi si niste furnicaturi. Am fugit la asistenta si i-am cerut o pompa, sa ma mulg sa-i pun fetei in biberon (DA, asa ma convinsesem ca n-am sfarcuri ). Am primit-o si m-am muls, si am fost extaziata cand am scos 80 de ml din ambii sani! Stai sa vezi, daca acum am muls atata, cat o sa mulg dupa ce vine bine, dupa ce mi s-or face sanii mari si tari ca pepenii ! Am fugit cu productia la asistenta si am rugat-o sa-mi dea un biberon. Mi-a zis ca pot sa-l arunc, ca fetita mancase deja (o luasera pentru ultimul control), dar sa mai incerc sa o pun la san acasa.

In drum spre casa am oprit la o farmacie: am luat lapte praf, o pompa, biberoane, suzete si solutie de sterilizat la rece. Ajunsa acasa am incercat sa mulg iar. NIMIC. Am muls in disperare vre-o ora. 30 de ml… Buuun. Azi dam lapte praf completare, dar maine cu siguranta voi produce mai mult. Cu siguranta voi avea si eu sani din aia mari si tari, ca pepenii. Si maine vine mama! Mama mea o sa ma ajute! Toate femeile din familia mea au alaptat la greu, strabunica mea si-a alaptat mezina pana la sapte ani! Si bunica mea a alaptat patru copii! Si sora mamei mele si-a alaptat fetita mult si bine! Tuturor femeilor din familia mea li s-au facut sanii mari si tari ca pepenii! Maica-mii de la zero, nu-i mai incapeau in numarul patru! La noi in familie laptele praf a servit numai la ciocolata de casa ! 

Si cu avant, m-am pus sa rascolesc internet-ul. Primul articol pe care l-am citit a fost „Mituri despre alaptare” a lui Jack Newman. Si mi-a placut! Dar realitatea era ca fetita mea urla la san, eu cu pompa nu mai scoteam mare lucru, si o linisteam cu lapte praf. 
Si a venit mama! A facut front comun cu sotul meu. De cate ori scancea micuta, imi auzeam: pune-o la san! Si eu plangeam, si ea urla, si ei o tineau de cap cu nasul in tzatza, pana oboseam toti. Si ii dadeam din biberon intai „recolta” mea, apoi lapte praf. Si apoi pompam! Si citeam cu indarjire tot ce-avea de spus Dr. Jack Newman. Si pompam in continuare, sa-mi stimulez lactatia, sa nu cumva sa-mi pierd laptele, pana cand voi reusi sa-mi fac copilul sa-mi iubesca sanul. „Gardienii” ma pazeau sa pun fata la san. Si ma ajutau sa o tin acolo. Micuta imi scuipa sanul cu indarjire si urla cu maxim de decibeli. Si iar pompam… Zi, noapte, cu orele… Si mai mult de 50 de ml n-am scos niciodata, se pare ca „varful” fusesera aia 80 de ml din spital… 

Desi ma straduiam din rasputeri, acum, gandind la rece, cautam cu infrigurare motive sa renunt. Fata de mine. Fata de mama. Fata de femeile din familia mea. Fata de copilul meu. Vroiam cu disperare o cale onorabila sa scap de calvar. Daca in sarcina fusesem legata de pat, acum eram legata de pompa ! Si de copilul meu care ma respingea, care se arcuia pe spate, sa scape de mine, de cate ori incercam sa o apropii de san! Sa-mi spal vina ca o „obligam” sa suga, n-am lasat pe nimeni sa o schimbe, sa ii faca baita, sa o adoarma, toate trebuia sa le fac eu! Ma enervau si cand o tineau in brate. Aveam impresia ca nu o tin bine.

 
La zece zile de la nastere, mi-am vazut „salvarea” cu ochii, iesirea mea onorabila. Facusem un abces in axila, se infectase o glanda mamara accesorie. Chirurgul a zis incizie, apoi tratament cu antibiotic si antiinflamator, cu oprirea lactatiei. Am vorbit cu ginecologul, in incercarea de a-i obtine aprobarea: daca si el imi zicea ca trebuie sa renunt la alaptat, puteam avea constiinta curata. Ghinion! (de fapt, mare noroc! ). M-a luat si m-a „scuturat” de mi-au venit mintile la cap, de n-o sa uit never-ever: pompa inseamna inceputul sfarsitului, cum vreau eu sa-mi accepte copilul mamelonul plat, cand eu ii dau porcaria aia de biberon?! Si cum adica, eu ca femeie educata, citita, cu lactatie, optez sa-mi indop copilul cu lape praf?! Si ca tratamentul nu-i o scuza ca sa nu mai alaptez.

This was my wake up call. Si m-am dus acasa, si-am citit iar Jack Newman, de data asta cu ochii deschisi. De-adevaratelea. Si am aruncat laptele praf la gunoi. Am pompat in continuare, si i-am mai dat biberon cu laptele meu (10-20-30 de ml, cat reuseam sa strang), timp de sase saptamani, ca mi s-a parut prea drastic sa o privez de biberon dintr-o data. Mi se parea ca o infometez. DAR, am inceput sa o pun la san cu DRAGOSTE, si nu cu TEAMA. Incet, incet, a renuntat la biberon si a ajuns sa-mi prefere sanul, ala mic, gol si fara sfarc…

De-atunci am alaptat exclusiv, pana la sase luni. Si in continuare inca un an, cand gravida fiind cu al doilea copil, s-a intarcat singurica, de n-am mai ajuns la tandem. Asta chiar daca in sinea mea ma temeam ca nu-i ajunge laptele, pentru ca nu am ajuns niciodata sa am sanii aia mari si tari ca pepenii, oricate stimulente de lactatie am inghitit. 

Privind in urma mi-as fi dorit sa am un consultant in lactatie, in carne si oase, langa mine. Cand mi-am nascut baiatul, eram deja trecuta prin toate, asa ca am pus piciorul in prag: copilul nu pleaca de langa mine deloc, consultati-l in salon daca vreti, zero lapte praf, zero suzeta! Si-a fost atat de usooorrr!!! Tot cezariana, dar a stat lipit de pieptul meu non-stop, printre toate cablurile, si a supt muuult, si-am dormit impreuna, in acelasi pat, si ne-am iubit si ne-am alintat cat am vrut! Mi-a venit laptele din prima zi, cu cezariana cu tot! Nici de data asta nu mi s-au facut sanii mari si tari ca pepenii! Nici in ziua de azi, cand fiul meu are un an si-o luna, n-am cine stie ce sfarcuri!„

17 iunie 2013

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!