Etichete

, ,

Desi puiul ei a fost internat la Terapie Intensiva dupa ce s-a nascut, Irina a luptat din rasputeri ca si il aiba aproape si ca el sa primeasca lapticul magic de la mami!

Matei a venit pe lume pe 16 februarie, cu 3 zile inainte de aniversarea mea. Asa a fost sa fie, cred. Cel mai frumos cadou din lume. Un baietel superb care acum are deja 18 luni si este, ca puiul fiecareia dintre noi, PERFECT.

Mi-am dorit sa nasc natural. Doctorul meu mi-a spus ca bebe e mare, eu micuta de statura si e mai sigur pentru noi sa alegem cezariana. M-am impotrivit cat de mult am putut, dar mi-a fost frica sa nu pun in pericol puiul mic. In apropierea datei in care trebuia sa aiba loc operatia, ma rugam de puiul din burtica sa imi dea un semn. Sa aleaga el alt fel in care sa vina pe lume. Sa imi dea el semne ca e pregatit. Nu s-a intamplat nimic. Cezariana a venit peste noi, lasandu-ma nesigura, trista. Ca si cum pierdusem ceva. Eram pierduta si in toata negura din jur, nu stiam decat ca TREBUIE sa alaptez. Ca vreau sa alptez, pentru mine si pentru copilul meu. Daca nasterea pe care o dorisem ne fusese furata, trebuia sa alaptez.

Bebe Tei a primit un scor Apgar mic. Nu era pregatit inca sa vina pe lume si a „refuzat” sa planga pentru doctori. Dupa ce s-a nascut, l-am cerut sa il vad. Eram intinsa pe masa de operatie si imi aduc aminte ca le tot spuneam ca vreau sa il vad. Mi l-am apropiat de fata, i-am simtit mirosul, l-am sarutat pe frunte si i-am strigat „Mama te iubeste, Matei!” in timp ce asistentele deja il duceau la masurat, curatat si alte proceduri. Exista suspiciunea unor probleme, asa ca… l-au internat la Terapie Intensiva unde a stat in incubator. Ne-au facut antibiotice la amandoi.

A primit, in spital, 1 zi lapte praf, cu seringa. Eu imi reveneam dupa o operatie pe care nu mi-o dorisem. Am inceput sa merg la pompa electrica, sa ma mulg ca sa ii duc puiului meu. Prima data am scos cateva picaturi, cu lacrimi in ochi. Victorioasa, le-am dus puiului. Am primit un „Atat? Si eu ce sa fac acum cu 2 picaturi?” de la asistenta care pregatea laptele praf pentru copii. Tremurand, puternica si furioasa, i-am spus „Nu ma interesaza. Cele 2 picaturi sunt pentru puiul meu. Faceti cumva sa le scoateti din biberon pentru ca eu trebuie sa i le duc.” A fost ultima data cand asistenta s-a mai uitat chioras la mine. La 3 ore mergeam la muls, zi-noapte eu eram acolo. Incet, cantitatea a crescut si puiul meu nu mai primea completare. In a doua zi l-am pus la san. Eram inca despartiti si mergeam la el, la Terapie Intensiva, pana ma trimiteau asistentele in salon.

Am avut si eu probleme cu atasarea. Sfarcuri neformate, imi spuneau asistentele. Bebe vroia sa traga, eu doream sa ii dau, laptele venise, dar ii era imposibil sa prinda sanul. Ne-am chinuit de multe ori. Le-am rugat de fiecare data pe asistente sa ma ajute. Stateam si cate o ora incercand sa il atasez corect. Am avut diverse „profesoare” in asistentele din spital – mai mult sau mai putin intelegatoare, mai mult sau mai putin rabdatoare.

Important era ca baietelul meu sa inceapa sa ia in greutate, sa il primesc in salon si sa putem pleca acasa. Am plans mult in spital, imi doream sa il am cu mine in salon, sa nu trebuiasca sa parcurg mereu lungul coridor pana la TI. Dar Dumnezeu ne-a vazut si a avut grija de noi. Dupa o 6 zile de la nastere, am primit „dreptul” de a pleca acasa. Eram atat de fericita…

Acasa, Matei manca mult. Si des. Si eu nu eram sigura daca fac bine punandu-l prima data la san de cate ori plangea. Doctorita de familie mi-a spus sa ma mulg pentru a urmari cat anume mananca, avea deja icter si prefera sa doarma. Am asculta-o. O vreme… Matei lua bine in greutate si eu am inceput sa capat incredere in el si in mine. Il tineam la piept si ii vorbeam. La 1,5 luni am avut canale infundate. Un san rosu, dureros si am sunat-o pe Rox Dudus. Mi-a spus ce sa fac… Era ingrozitor de greu. Alaptam si plangeam de durere. Am facut frisoane, febra. Nu i-am spus mamei nimic, vroiam doar sa imi revin si sa fac asa cum este mai bine pentru puiul meu. Sa alaptez. Am trecut prin eruptia dentara mai greu si mai usor. Am avut rani, am varsat lacrimi incercand sa ii explic puiului de om ca doare… Ca mami il iubeste si vrea sa ii dea lapte bun, dar ca dintisorii care strang sanul fac „buba”.

Acum, la 18 luni, alaptarea imi pare o poveste de viata. Prin ea, am trait parca 100 de ani. Atatea clipe, atatea trairi. Toate se confunda, toate se amesteca. Toate tac si toate trec. Alaptez un copil de peste un an si sunt mandra de mine. Ne iubim si clipele noastre de alint, desi tot mai scurte ca timp, raman doar pentru noi. Imi doresc inca un bebe mic. As vrea sa fiu mai hotarata sa nu apelez la cezariana decat daca si cand situatia o va impune. Stiu ca voi fi la fel de determinata sa alaptez.

Gandind retrospectiv, regret ca nu m-am intremat mai repede ca sa fiu langa puiul meu. Regret miile de lacrimi varsate pentru ca bebe era departe si eu eram pierduta in dezamagirea mea. Ma bucur ca Matei are parte de mine si de minunea alba, special creata pentru el si imi doresc sa putem imparti aceste clipe atat cat ne va fi amandurora confortabil.”

21 august 2013

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!