Bebelusul de tinichea al societatii

Deunazi am dat peste imaginea bebelusului de tinichea al societatii… E un bebelus mult dorit si asteptat, parintii plini de incantare se pun in miscare sa-i pregateasca cel mai bun loc in lumea asta: camera lui, patutul lui. Ii cumpara biberoane, sterilizator, suzeta, un iepuras de plus.
Se naste. De cum ajunge acasa, intra la „academia independentei”, trebuie invatat sa se descurce singur, ca sa fie un bebelus de succes. Cum altfel ?
Cateva lectii dureroase il asteapta.

Ii e foame, cauta sanul, se lipeste de mama. Ah, este indepartat, primeste o bucata de silicon agatata de un biberon, 90 ml lapte praf – la portie. Are mese la program, din 3 in 3 ore. Peste o luna, trebuie sa fie in stare sa-si tina singur biberonul cu lapte praf in manuta.

Nu-i place nicicum in patut. E asa rece si gol, el vine de la cald, din mama. asa ca, o cheama prin plans, nu stie cum altfel…dar daca suspina dupa ea, dupa bratele ei, mirosul ei, este lasat noapte de noapte sa planga, sa stranga in manute un iepuras rece si fara viata. Trebuie sa invete sa doarma si sa adoarma singur, in curand sa doarma toata noaptea. Chiar daca mama ii aude chemarea ce-o taie pana in suflet, trebuie sa fie brava, sa nu cedeze, sa nu mearga la el. face asta spre binele lui, desigur.

Incet, incet, bebelusul se ofileste pe dinlauntru. Foamea de piele, de pielea mamei, caldura de la sanul ei, sunt tanjiri a caror implinire se pierde in mormanul de: „nu-l lua in brate ca-l rasfeti”, „nu dormi cu el ca se invata prost”, „nu-l adormi la san ca nu-i bine”, „te manipuleaza”, „toata ziua cu el in brate, nu o sa mai ajunga-n veci independent”, „daca plange, da-i suzeta”, „nu-l dragali, saruta-l doar in somn sau doar cand faceti pozele de familie ca altfel devine mamos”.

Pe la trei-patru luni trebuie sa bifeze prima mancare solida: sucul de morcovi! apoi cereale, doar trebuie sa corespunda graficului de crestere.
Nu-i place, scoate lingurita afara…
Tot pe la patru luni trebuie sa il puna mama si tata intre perne sa stea in fund, pe la sase sa-l tina de maini sa umble in picioare. Cu cat devine mai repede independent, cu atat mai bine. La final de an e si concurs intre familii. Daca castiga, are diploma…de prunc de tinichea!

Asta sa fie definitia independentei reale? Independenta prin ruptura, instrainare, fortare ?

Oh, cat de falsa si denaturata e imaginea societatii despre cea mai gingasa fiinta umana.
Am ajuns sa cream inlocuitori artificiali pentru prezenta umana. In loc de san ca hrana – biberon, in loc de san ca mangaiere si confort – suzeta, in loc de trupurile noastre langa el noaptea – singur, cu un iepuras de plus. Orice, dar nu noi, mama si tata. cu pretul demolarii lui, al bebelusului.

Nu exista mai bun loc pe lumea asta decat bratele mamei si ale tatalui, nu exista mai buna hrana decat la sanul mamei. Nu exista sa devina alintat, rasfatat, mamos, nu exista sa ramana mereu in brate, decat daca exact nevoile astea nu i le implinim cand le are. Cu cat ii sunt indeplinite nevoile de baza in mod natural si firesc, cu cat nu ii sunt stinse, cu atat va inflori mai mult, cu atat se va simti in siguranta si se va desprinde singur. Si cand va face asta, ii vom duce dorul. Va pleca de la san, din patul nostru, in camera lui, patul lui, casa lui.

Cu cat fortam independenta, cu atat mai dependent va fi de fapt. Faceti un test, mergeti in parcuri si ascultati ce povestesc parintii despre copilul lor: cati se plang ca e mamos si rasfatat, ca nu vrea decat in brate, ca au incercat totul, ca trebuia dezvatat de aia, de aia…de ei…
Peste ani, ne va cuprinde regretul ca nu l-am tinut la san, ca nu l-am tinut in brate cand era mic, ca acum nu mai putem. regretul ca nu i-am simtit caldura trupusorului langa noi, ca nu i-am spus „te iubesc” cand era treaz, ca nu l-am mangaiat si sarutat de mii de ori pe zi.

Nu ne mai trebuie bebelusi de tinichea!
Vrem bebelusi de catifea!

Adina Branici

In urma unor reactii la articol, completez aici ce am raspuns unei mame, pentru oricine a simtit articolul ca o judecata sau o ignorare completa a adultului sau a altor copii din familie:

„Ohh, cat de inteleg ca nu-i usor cu doi copii, ca vrei timp macar 5 minute pentru tine sa mananci sau sa mergi la toaleta!

dar articolul nu judeca pe nimeni, de ce simti asa?
e prezentata societatea asta in care traim, care ne invata sa ne instrainam de bebelus pe motive nefondate ( ca se invata prost, ca devine razgaiat bebelusul) , ne invata sa ne infundam dragostea neoferindu-le bratele noastre cand ei au nevoie, sa facem training-uri prin plans, sa-i fortam la diverse achizitii, cand ei inca nu sunt pe deplin pregatiti, etc. ne invata ca bebelusii sunt manipulatori, dar ei au nevoi la fel de fundamentale ca si ale noastre, ale adultilor.

nevoia de afectiune a unui copil nu neaga nevoile unei mame!
toti au nevoi, bebelusul, ceilalti copii din familie, mama si tata/sotul si sotia. le implinim pe toate, cum putem mai bine, fara sa impunem doze de dragoste maxime si minime nicicaruia din familie. care-i doza maxima de imbratisari si sarutari pe care daca ti-o da sotul e considerata rasfat, in sensul negativ? exista vreo limita? te sufoca sotul cu dragoste? in acelasi fel, nu putem spune ca bebelusul e rasfatat daca are nevoie sa stea in brate, sa fie langa mama lui, cat e mic.

nu tinem pe nimeni in brate cu forta, asta e o alta extrema si din nou nu despre asta e vorba in articol. or fi si din acestia, dar nu stiu cum vine asta. nu vrea in brate si gata, mai nou ar tb sa o fugaresc prin casa sa o prind. si nici sa fie alaptata cu forta nu merge. oricine a ajuns in etapa de a alapta un copil mai mare, stie asta.

deci linistita, ocupa-te de tine, dormi cat poti, nu e absolut nici o problema daca ai nevoie de 5 minute sa manci sau juma de ora pentru dus, recreaza-te psihic, oridecate ori ai nevoie. atata timp cat nu ignoram nevoile copilului si le consideram la fel de legitime ca si ale noastre, le vom implini bine pe amandoua.

oricum la un mom dat vine vremea cand chiar vom avea timp doar pentru noi”

Si niste completari:

Problema societatii pe care o prezinta articolul este ca am ajuns sa credem si sa ne lasam convinsi ca toti bebelusii se nasc cu manifestari patologice, sunt bolnavi. pt ca au nevoie de dragoste, de afectiune. si ca atare, trebuie sa-i tratam, trebuie sa-i dezintoxicam, sa-i dezvatam. dragostea si afectiunea pe care o vor ei, o vrem si pt noi, adultii, dar noi nu suntem bolnavi, doar bebelusii.
e normal ca o sotie sa fie imbratisata, sarutata de sot. il manipuleaza prin faptul ca are nevoie de manifestarile astea? fac comparatii la nivel de familie pentru ca despre familie e vorba in esenta. n-am vazut la nimeni o reteta despre cate grame minime de dragoste sa pui in relatia sot-sotie ca sa functioneze si sa se dezvolte armonios. in schimb retete stricate, tocmai datorita faptului ca e prea putina, da. de ce oare punem limite copiilor nostri?

nu-i ceva fundamental gresit in gandirea asta?

spunea cineva ca trebuie sa gasim un echilibru : nici prea mult in brate, nici prea putin. bun, concret, cat de mult e prea mult si cat de putin e prea putin? cine stabileste doza pe baza a ce? eu nu am vazut bebelusi plangand fara un motiv, niciunul. intotdeauna a fost o problema acolo. afara numai daca noi am ignorat-o, am considerat-o invalida.
dar ne-ar placea sa vina sotul la noi, sa vada ca vrem o sarutare, o mangaiere si sa zica : neee, nu-ti trebuie, n-ai nevoie, doar te faci!

e mult mai simplu : in loc sa stam sa traducem in limbaje de genul : sigur ma pacaleste copilul, e rasfatat, i s-a suit la cap, etc, privim nevoia lui la fel de legitima ca a noastra si gata. copilul stie cand si cat are nevoie de brate si cand nu. hai sa i le deschidem cand vrea sa se cuibareasca in ele si sa le eliberam cand fuge fericit din ele. si mai ales cand avem brate sanatoase. mi se intrista sufletul sa citesc aici de mame care au probleme serioase medicale si nu-si pot tine copiii in brate, desi tanjesc dupa asta.

sau ai o durere si plangi. vine sotul si-ti tranteste usa-n nas. sau invers, are sotul o nevoie si o ridiculizam. e bine asa? la bebelusi oare de ce-o fi bine? ni se zice ca li se dezvolta plamanii, creierul, dorm mai luung, daca ii lasam sa planga, daca facem cio. ni se dezvolta si noua creierul daca aplicam aceeasi metoda ? in ce fel am rezolvat adevarata nevoie? nicicum, nerezolvarea ei duce la rani, la instrainare. daca primesti 3 usi peste nas pe saptamana nu mai e mult pana la instrainare totala.

Mamele trebuie sa inteleaga ca scopul articolului nu e sa porneasca o batalie intre „mame bune” si „mame rele” si nici nu vrea sa faca separari sau catalogari de genul. asta-i primul si ultimul argument in multe discutii. de ce nu se poate trece de nivelul asta?

toata ideea e sa porneasca cugetari de genul: hmm, oare asa o fi ? oare asta ni se spune in societatea actuala, cum zice aici ? sau sunt exagerari, aberatii?

bun, o luam altfel – cand am auzit ultima oara : ia-ti bebelusul in brate, tine-l acolo cat vrea el ? nu-ti fie teama ca adoarme la san? e perfect sa vrea sa te aiba langa el cand doarme ? e firesc sa fie dependent de tine ! (daca nu de tine, mama lui, atunci de cine, de vecina ? )

apoi care-s argumentele obiective, rationale, pentru care mereu urechile noastre asta aud : ca nu-i bine! ?
hai sa vedem concret : studii care demonstreaza ca nu-i bine sa-ti alaptezi copilul ci e mai bine sa-i dai lapte praf. studii care demonstreaza ca nu-i bine sa-l tii in brate, sau ca nu-i bine sa doarma langa noi.
luam sursele si apoi verificam daca sunt validate stiintific.

cugetam si vedem daca cugetarea aduce transformare sau nu.

unde-i demersul acesta?
ne blocam mereu in : ” sunt o mama rea daca ? ” si nu mai mergem mai departe.

sa mai subliniez o data : sunt copii care dorm bine in patut, foarte bine. care nu cauta atat de mult bratele noastre, foarte bine. sunt, dar sunt mult mai putini. sunt in general exceptii.

ne uitam la bebelus, ne citim bebelusul si vedem cum ii e bine, asta-i tot. si intelegem ca nevoile lor sunt la fel de legitime ca ale noastre. asta-i tot.

cand ni se spune ca trebuie sa fie independenti de mici ca asa-i bine iar pentru asta ei, bebelusii trebuie sa treaca printr-un proces dureros, trebuie dresati, nu inseamna ca ne luptam contra felului in care au fost creati ? daca e bine si firesc sa fie independenti de ce trebuie sa ne luptam cu lacrimile lor sa-i schimbam de la nastere, caci ei vin cu o complet alta setare ?
facem un test si aici ? punem copilul in patut sa doarma singur . incepe sa planga. se linisteste in bratele noastre. mai incercam o data. se repeta. cum ii e lui bine? daca ii e bine in bratele noastre acolo il lasam. daca e linistit in patut, putem sa-l lasam acolo. fara dresaje, antrenamente, ci daca e linistit el singur.
nimeni nu spune ca patutul e dusman in casa omului, isi are si el foloasele lui si am mai discutat despre asta, dar e o diferenta intre a trebui sa faci antrenamente de cio ca sa poata sta in el copilul si a-l folosi in asa fel incat sa nu fie negate nevoile lui.

apoi cazul in care bebelusul se imbolnaveste : tot va ajunge in bratele mamei si va fi luat in pat cu ea, nu lasat singur, pt ca trebuie supravegheat si pt ca transmite ca are nevoie de mama langa el. atunci are o problema. dar daca are nevoie de afectiune zilnica, o ignoram?

mai discutam cazul celor din orfelinate, copii ramasi fara parinti caci ei au plecat la lucru in alte tari ( nu discutam aici motive, sigur pot fi complexe) ? dar mai putem spune ca nu e evident ca le lipseste afectiunea ?

nu e drama, nu e chiar asa, copilul e bine, e fericit cand ne vede de fiecare data, uite ca a crescut si fara sa fie tinut toata ziua in brate, sau n-are nici o problema ca n-a dormit cu noi ca n-am vrut noi . nu e o drama, ni se spune. oare? noi cate drame si rani purtam in sufletele noastre? si cat timp a trecut peste ele? abia poate dupa ce avem copii la randul nostru le realizam…

nu-i drama cand suntem tratate de sot cu raceala, ignorare, mereu nevoile noastre raman neimplinite ? nu-i drama, nu-i bai, nu-i asa?…

Adina Branici