Efectele alaptarii prelungite asupra dezvoltarii psiho-sociale a copilului

– Articol de opinie –

toddler 1

M-am apucat sa scriu acest articol cu inima putin indoita. Indoita nu pentru ca nu as fi convinsa de beneficiile alaptarii ci pentru ca am inceput sa punem, noi ca societate, gresit problema.

Ne documentam peste tot despre beneficii si influenta alaptarii asupra sanatatii nou nascutului si copilului, dar, ar trebui sa fie invers: sa se scrie despre efectele intarcarii timpurii si ale hranirii artificiale asupra sanatatii copiilor. Alaptarea este naturala, iar copiii alaptati ar trebui sa fie etalonul, nu cei hraniti cu lapte praf asa cum se intampla acum. Pornind de la celebrele grafice de crestere pana la tipuri comportamentale, am inceput sa luam ca norma copilul hranit cu lapte praf, nu cel ce creste la sanul mamei.

silvia nRevenind la subiectul acestui articol: desi consider ca intarcarea naturala ar trebui sa fie norma si ca nu ar trebui sa privim un copil de 2-3 ani ca pe o “ciudatenie”, exact asta se intampla in cultura occidentala. Mai mult, chiar daca toata lumea este de acord ca alaptarea ofera nou nascutului un start bun in viata, lucrurile nu mai stau asa dupa ce copilul face 1 an. De la inocentul “laptele devine apa chioara” la mai putin inocentul “copilul devine dependent” aproape orice mama ce alapteaza un copil peste 1 an a trecut prin aceste situatii.

In plus, se pare ca toata lumea are pregatire de psiholog si daca in primul an de viata laptele matern este bun pentru sanatatea bebelusului, dupa 1 an, cu siguranta NU mai este bine pt sanatatea lui psihica sa fie alaptat. Devine dependent, il afecteaza, mai ales daca e baietel sa suga sanul mamei la 2-3 ani (sau mai mult) etc. Am auzit astfel de remarci inclusiv din partea psihologilor practicieni. Si apare intrebarea: exista dovezi care sa sprijine aceste afirmatii? Este alaptarea prelungita un pericol pentru dezvoltarea psiho-sociala a copiilor? Voi da la o parte studiile antropologice, care arata ca pana in secolul nostru intarcarea naturala era norma, si ma voi concentra pe cercetarile medicilor si psihologilor pe aceasta tema.

Cel mai mare studiu longitudinal pe aceasta tema a fost realizat in Australia, iar roxana mrezultatele au fost publicate in “The Journal of Pediatrics” in 2009. Cercetatorii au urmarit pe o durata de 14 ani 2900 de mame si copiii lor, pentru a determina daca exista vreo influenta directa a alaptarii si mai ales a duratei acesteia, asupra sanatatii mentale a copiilor. Concluzia: perioada de alaptare se coreleaza in sens pozitiv cu sanatatea mentala si problemele comportamentale in copilarie si adolescenta. Cu alte cuvinte, cu cat perioada de alaptare este mai scurta cu atat mai probabil este sa apara probleme comportamentale, in special daca alaptarea dureaza mai putin de 6 luni.

Breastfeeding for a longer duration appears to have significant benefits for the onward mental health of the child into adolescence. Following adjustment of the associated socioeconomic, psychological and birth exposures in early life, breastfeeding for 6 months or longer was positively associated with the mental health and well-being of children and adolescents. Therefore interventions aimed at increasing breastfeeding duration could be of long-term benefit for child and adolescent mental health.

ellaDin discutiile mele cu alte mame sau cu cei care stiu ca alaptez un minunat baietel de 19 luni, am observat sa sunt 2 temeri majore:

  1. Copilul va fi dependent aka “ii dai sa suga pana se insoara?!”. Intarcarea naturala sau cel putin o perioada de alaptare mai indelungata ajuta copilul sa faca o tranzitie lina de la dependenta la independenta.

In studiul citat, copiii alaptati au avut scoruri mult mai bune la testele de anxietate decat cei hraniti artificial sau alaptati maxim 6 luni. Ce inseamna asta? Maturizarea noastra, drumul catre independenta nu se face brusc, ci este mai degraba un proces. Iar in cazul omului este un proces mai indelungat tocmai datorita complexitatii mintii noastre.

Ca o nota personala, nu stiu de ce ne dorim copii de 1-2 ani independenti si vedem in dependenta lor de mami sau de altcineva care are grija de ei ca o problema majora! Asa trebuie sa fie! Avem 18 ani la dispozitie sa ne ajutam copiii sa devina independenti. De ce ne grabim?!

  1. Copilul, mai ales daca e baietel, va avea probleme de identitate sexuala sugand atat de mult de la sanul mamei sale. Aceasta aberatie isi are sorgintea in hiper sexualizarea sanilor de catre societatea noastra. Am ajuns in situatia in care revistele indecente par mai acceptabile decat o mama care isi alapteaza copilul de 1-2-3 etc ani.

Crearea identitatii sexuale este un proces care incepe in copilarie si are doi vectori importanti: bagajul genetic si educatia. Primul este innascut si nu avem cum sa-l modificam. Educatia insa, si modele de acasa, sunt in puterea noastra. Noi, prin propriul exemplu, ii invatam ce inseamna a fi Femeie si ce inseamna a fi Barbat. Vrem ca fetitele noastre sa cresca cu idea ca sanii sunt doar o moneda de schimb? Vrem ca baieteii nostrii sa priveasca femeia doar ca pe un obiect al placerii?nicoleta n

As adauga, ca o gluma, de ce nu facem din cezariana norma astfel incat sa-i ferim pe copilasi sa mai fie in contact cu vaginul mamei pentru ca sigur devin obsedati sexual din cauza asta?!

Ca o concluzie, alaptarea este naturala. Natura a facut ca intarcarea sa fie un proces care dureaza minim 2 ani si am ajuns sa fim cea mai complexa specie de pe Pamant urmand acest proces. Acum, brusc, despicam firul in 14 si iese la iveala psihanalistul din fiecare din noi si deodata alaptarea e buna, dar numai x luni. Mamele sunt incurajate sa alapteze la program, sa nu-si tina micutii prea mult la san pentru a nu-i rasfata, sa-i lase sa planga fie “pentru a-si face plamani”, fie pentru ca “toti copiii sunt niste santajisti” si, intr-un final, sa nu exagereze cu perioada alaptarii, 1-2 ani fiind decretata ca perioada maxima acceptata.

Vorbim despre efectele alaptarii prelungite si niciunde nu am gasit date care sa demonstreze ca, urmand un process natural de intarcare, acesta ar dauna copilului, din contra.

Nu-mi fac iluzii ca aceste persoane vor accepta rezultatele unui studiu serios, dar sper ca mamele si tatii care trebuie sa ia decizia privind cresterea copilului lor vor da mai multa crezare unor oameni care s-au dedicat acestor studii si mai putin unor oameni care au devenit “experti” doar pentru ca au crescut 1-2 copii.

sofiOana Popa

Psiholog

Bibliografie:

  1. Wendy H. Oddy, Jianghong Li, Monique Robinson and Andrew J.O. Whitehouse (2012). The Long-Term Effects of Breastfeeding on Development, Contemporary Pediatrics, Dr. Öner Özdemir (Ed.), ISBN: 978-953-51-0154-3, InTech, Available from: http://www.intechopen.com/books/contemporary-pediatrics/the-long-termeffects-of-breastfeeding-on-development
Anunțuri

De ce (mai) alăptez după doi ani?

pt didi (16)Întâi și-ntâi, aș spune că nu îmi place întrebarea. Dar las titlul formulat așa, ca să răspund indirect la comentariile naive pe care le auzim frecvent. Pe cele răutăcioase le ignorăm.  Adică, de ce n-aș alăpta după doi ani?? Lapte este (și nu se poate să nu fie atâta timp cât alăptarea decurge firesc și corect din punct de vedere tehnic în tot acest timp), nu au intervenit probleme majore de sănătate, nu sunt despărțită de puiul meu, legătura dintre noi este atât de puternică și de armonioasă, de ce am întrerupe ce avem?

Alăptez în continuare pentru că așa vrem amândouă. Consider că este un aspect foarte important în diada mamă-copil. Puiul are nevoie să sugă, mama nu are nimic împotrivă. Aici ar fi multe de spus. Circulă multe zvonuri, comentarii, păreri personale cum că alăptarea după o anumită vârstă are loc datorită egoismului mamei, dependenței sau instabilității ei emoționale, ca și când mama și-ar impune violent cumva voința asupra bebelușului sau copilului ei. Mă irită această idee. Ca și multe altele pe acest subiect, este absolut falsă. Știm prea bine că suptul unui nou-născut este un act reflex, instinctiv. La pieptul mamei, el suge punând în funcțiune un mecanism tipic, total diferit de suptul din tetina unei sticle. O tehnică ce nu se pierde în timp, nici după introducerea alimentelor solide. Bebele suge, și după 6 luni (vârstă la care OMS, Unicef, AAP, etc. recomandă începerea diversificării alimentației) și după un an, doi, trei sau mai mulți, pentru că are nevoie. Întrebați orice mamă care alăptează și vă va spune că e imposibil să forțezi un bebe sau un copil să sugă. Dacă se poate vorbi de voința mamei în tot acest proces, ne referim doar la faptul că ea dorește și este dispusă să recunoască și să respecte nevoile puiului, că VREA și poate să-l alăpteze în continuare. Sau, altfel zis, NU VREA să-l înțarce de la ea putere și decizie, așa cum multe voci „binevoitoare” și neavizate îi sugerează la tot pasul.

Alăptez după doi ani pentru că OMS, ca și concluzie a multor studii, recomandă alăptarea minim doi ani. De ce să-i ofer copilului meu doar un minim necesar și recomandat dacă îi pot da (mult) mai mult? Care mamă nu se străduiește să ofere copiilor săi TOT ce e mai bun în orice situație în care îi este cu putință să o facă? De ce să mă agăț de acest „minim” și să întrerup știind că, unu la mână, nu-i fac niciun rău, ba dimpotrivă (nu există niciun studiu care să ateste științific că laptele matern este dăunător copilului după o anumită vârstă și există multe altele, sperăm să se publice tot mai multe, care vorbesc de compoziția laptelui matern, de proprietățile lui și de beneficiile pe termen scurt, mediu și lung asupra sănătății copilului) și, doi la mână, este evident că fetiței mele îi pică bine să sugă, cere când are nevoie și se bucură vădit de ceea ce are.

Alăptez încă deoarece, conform cercetărilor antropologice, statisticile arată că înțărcarea naturală, spontană la om (atunci când copilul este suficient de matur din punct de vedere fizic, psihic, emoțional să se desprindă singur de la sânul mamei) are loc undeva între 2,5 și 7 ani. Și nu mi se pare potrivit să opresc eu ceva ce încă o beneficiază pe copila mea din multe puncte de vedere. Mai mult, nu există niciun studiu care să demonstreze că îi fac rău. Psihologii nu sunt de acord între ei și nici nu se bazează pe nimic palpabil. Pe când nevoia de liniștire, de confort, de contact cu trupul mamei a unui copil de 2 ani este tangibilă, o vedem și o trăim zilnic toate mamele care am ajuns în acest punctul și nu am plecat urechea la sfaturi binevoitoare și neavizate de înțărcare. Un articol interesant care face trimiteri la multe alte surse este acesta.

Alăptez mai departe pentru toate avantajele pe care le prezintă acest aliment unic, fluid viu și minunat, care de-a lungul întregului proces variază în funcție de nevoile copilului, de la o zi la alta, de la zi la noapte, de la un anotimp la altul, însoțindu-l în toate etapele de creștere fizică și emoțională. Lăsând puțin poezia la o parte, este plin Internetul de informații referitoare la compoziția laptelui matern și la cum se mențin și se adaptează caracteristicile sale în orice moment. Și mai știm și că laptele matern are o foarte mare valoare imunologică. Sistemul imunitar ni se maturizează undeva între primii 2 și 6 ani, așadar se prea poate ca o înțărcare timpurie să-mi priveze copila de factorul de protecție pe care îl conferă laptele matern. Nu mă risc. ( de citit aici, aici, aici și aici). Mai mult, laptele meu ar acoperi, conform unui studiu citat pe pagina asta, cam 29% din nevoile zilnice de energie, 43% proteine, 75% vitamina A, 60% vitamina C necesare, iar conform altui studiu, publicat de Universitatea din Zaragoza, o jumătate de litru de lapte de mamă în al doilea an de viață acoperă 31% din necesarul de energie, 38% din cel de proteine, 45% de vitamina A și 95% de vitamina C. Noi am intrat în al treilea an de viață și sunt convinsă că nu-i dau apă de ploaie.

Alăptez și voi mai alăpta cât va avea nevoie puiul meu de confortul, de liniștirea, de reîntâlnirile, de bucuriile, de emoțiile și de toată iubirea pe care le găsește în poala mea, la sânul meu.

(Cosmina, mama Ilenei – 2 ani și 23 de zile)