Povestea noastra: Daniela si Andrei – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Dupa o intrerupere de doua saptamani din cauza unei probleme medicale, Daniela are curajul si puterea de a relua alaptarea puiului ei, iar reusita o umple de fericirea de a fi MAMA!

Pe 16 noiembrie 2013 l-am nascut prin cezariana pe baietelul meu, Andrei. Stiam ca il voi vedea cateva secunde la nastere, apoi abia peste o jumatate de zi sau o zi. N-am stiut ca ne vom vedea abia peste 27 de ore. Dumnezeu cred insa ca ne-a protejat si, desi nu speram, m-am mobilizat sa-l vad si i-am dat colostrul pretios. Ne intalneam la 3 ore, dar mai mult ne luptam, pana cand un neonatolog mi-a dat un mamelon de silicon, pe care apoi l-am cumparat. Pe atunci nu stiam ca mameloanele de silicon nu sunt prea recomandate, deoarece pot afecta suptul, si se poate ca bebe sa nu mai vrea sa suga fara. Am inceput insa sa prind curaj si laptele chiar curgea.

Am ajuns acasa decisa sa nu-i dau altceva decat laptele meu, dar bebe a inceput sa planga si aveam impresia ca nu se satura, chiar daca manca din 10 in 10 minute. Am cedat si, la sfatul sotului, i-am dat un biberon de lapte praf. A dormit neintors si in timpul asta am avut timp sa ma repliez. Noaptea, ramasi singuri in camera pregatita pentru el, l-am pus la san iar si iar. De dimineata, sotul ne-a gasit adormiti. Invinsesem. M-am luptat vreo 3 saptamani sa renunt la mamelonul de silicon pe care-l sterilizam inainte de fiecare folosire.

Au trecut apoi 5 saptamani frumoase in care eram bucuroasa ca pot alapta, mai ales fara mamelonul de silicon. Micile probleme de tehnica si neincrederea mi-au fost spulberate de o cunostinta, consultant in alaptare. Dar o noua provocare ne-a trimis parca intr-un neant. Din cauza a ceva ce am mancat sau a altceva poate (inca astept rezultatele analizelor), am avut o reactie alergica severa, cu basici pe tot corpul, buze umflate, batai puternice de inima. Ajunsa la spitalul de urgenta, am primit tratament de 14 zile cu un medicament, Medrol, despre care mi s-a spus ca nu este compatibil cu alaptarea si ca il poate imbolnavi pe bebe.

Am facut asadar o pauza de 2 saptamani, timp in care am muls sanul si am dat lapte praf lui bebe. La finalul celor doua saptamani am revenit la alaptare. Au fost 2 saptamani de cosmar, de agonie. Parca nu eram mama daca nu alaptam. Nu mai vorbeam cu bebe, nu mai voiam sa-l vad, medicamentul imi dadea depresie, insomnie, agitatie, impresia ca e bolnav, de aceea am si ajuns cu el la Budimex, unde am stat o noapte pentru monitorizare. Bebe a fost bine, doar ca trecuse brusc la lapte praf.

Dupa 14 zile de chin, am cunoscut un inger de om, un consultant in alaptare care m-a impulsionat sa reiau alaptarea, pentru ca medicamentul nu-l afecteaza de fapt pe bebe, pentru ca lapte este si mult si bebe e puternic. Increderea pe care mi-a dat-o m-a facut sa-l pun la san fara incetare. In prima zi am stat lipiti unul de altul. Ma dureau sanii foarte mult, iar pe seara, am cedat si i-am dat putin lapte praf, pentru ca nu dormea, era agitat orice as fi facut. Dupa laptele praf nu s-a schimbat nimic si asta m-a ajutat sa inteleg ca tot laptele meu e mai bun si ca nu foamea il tinea treaz ci… dorul de tzitzi. Asa ca am continuat. A fost greu si in continuare. Nu ma lasa o clipa, dar ma simteam din nou o mama buna pentru el si asta ma facea sa nu renunt. Am renuntat in schimb la biberoane, la cratite, sterilizator, perii. Dupa cum zicea consultantul, nu e timp de fiert recipiente cand am ca mama de oferit multa dragoste si asta trebuie sa fie preocuparea amandurora: sa ne iubim. Faceam din nou ce trebuia. Am invatat ceva in plus: ca nu e important sa doarma in patul lui sau sa nu-l tin in brate, dupa cum ma sfatuiau unele rude, cu gandul ca devine rafatat, ci are nevoie de prezenta mea, de caldura mea.

Daniela Purcariu

Acum, dupa aproape o luna de cand am revenit la papa adevarata, cum imi place mie sa spun, a luat bine in greutate (5 kg si 57 cm la 2 luni) papa la o ora – doua, la trei ore. Uneori ma mai masez, pentru ca ma mai lupt cu cate un nodul. Dormim impreuna, ziua si la mine in brate si in cosuletul lui, stam la un san pana il lasa el, nu pe ceas, 10-20 de minute, cum faceam inainte, doarme mai putin ziua, la el in cosulet sau in pat, dar mai mult in brate, unde imi simte inima batand. Chiar daca mi-e putin teama ca devine dependent de mine, ma conving pe zi ce trece ca e natural sa fie asa. Daca nu se va bucura in perioada asta de caldura si de afectiunea mea, atunci cand o va mai face?

Multumesc pentru ocazia de a spune si povestea mea!

Va multumesc ca existati!

27 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Anunțuri

Povestea noastra, cum am reusit sa readuc bebelusul la san cu ajutorul sotului meu

O mama ambitioasa si un tatic de nota 10 = un bebelus alaptat si fericit!

Am ramas insarcinata din prima incercare si am avut o sarcina extrem de usoara, dar cu multe temeri nefondate din partea mea. In timpul sarcinii nu am citit absolut nimic despre alaptat pentru ca stiam 100% ca dupa ce voi naste natural, laptele va curge garla si gata! Simplu si frumos! 🙂
Am intrat in travaliu si m-am dus la maternitate unde am avut parte de prima lovitura: trebuia sa fac cezariana, desi eu simteam ca totul e ok si ca putem natural… Mi-am lasat deoparte instinctul si am urmat indicatiile medicului.
Tot ce stiam despre alaptat era ca dupa nastere trebuie sa-l pun repede pe bebe la san, ceea ce am si facut. Le sunam pe fetele de la neonatologie si ceream sa mi-l aduca la alaptat si nu intelegeam cum de nu ii este foame. Motivul era simplu: primea lapte praf.

In maternitate l-am alaptat de cateva ori, dar ii dadeam completare cu lapte praf.
Am ajuns acasa unde in primele zile ne-a vazut un pediatru care era si consultant in lactatie, dar care nu mi-a explicat mai nimic. Starea mea? Eram terminata psihic… simteam ca s-a sfarsit lumea si ca nu sunt buna de nimic. Ma uitam la sanii mei si simteam ca incep sa-i urasc. Le vorbeam si le spuneam ca daca nu dau lapte, degeaba ii am. Ma uitam la bebe si plangeam mult…zilnic. Sotul imi spunea ca o sa vina si laptele, sa am rabdare. Bebe nu statea deloc la san, plangea ca din gura de sarpe pana primea biberonul, eu vroiam sa i-l dau, sotul spunea sa mai insist cu sanul. Imi picura lapte praf pe san numai ca bebe sa-l bage in gurita. La cateva zile am facut si furia laptelui si am cumparat pompa. Mi-am facut program si la inceput pur si simplu alergam dupa fiecare picatura de lapte matern. Eram fericita ca macar primea lapte matern, fie el si cu biberonul.

La 2 saptamani, sotul mi-a dat un numar de telefon si imi spune ca este al unei consultante gasite pe net (Rox Dudus caruia ii multumesc din suflet). Dupa discutia cu ea, usor, usor lucrurile s-au mai schimbat, dar bebe la san tot nu statea… lapte aveam, dar vroia biberon, nu san!
A trecut o luna jumate de muls… mult muls. Pana cand am zis stop! Renunt! Asta e, nu a fost sa fie si gata! Bineinteles ca sotul meu avea alta parere: „De ce sa renunti?? Tu acum ai lapte! Trebuie doar sa reusim sa-l aducem la san!” Asa ca am incercat, acum 1 minut, mai tarziu 2, pana cand a inceput sa-l accepte, dar mai mult noaptea. Ziua parca era alt copil, nu se atingea de el. Mi-era teama ca voi pierde laptele si vorbeam cu sotul meu care-mi spunea: „Nu pierzi niciun lapte! Pune-l sa suga!” Credeti-ma ca ma scotea din minti si ii spuneam: „De unde tot stii tu?? Ai alaptat vreo 5 copii si nu stiu eu?”:))
Bineee… am continuat. Mi-am dat eu seama ca bebe nu refuza sanul imediat dupa somn sau in timpul somnului si iata cum am ajuns sa stau sa-l pazesc si sa-i bag sanul in gurita cand dormea sau imediat dupa ce se trezea. A fost greu, a fost crunt, am avut multe momente cand mie-mi curgeau sanii si el nu vroia sa suga. Am avut si mai multe momente cand am zis: Gata! Renunt! Bineinteles ca in acele momente venea „consultantul” meu personal in lactatie si ma convingea ca bat campii si ca nu-mi doresc asta!

Am tot insistat, am tot insistat si cand chiar nu credeam ca se mai poate intampla ceva, minunea s-a produs! La 5 luni baiatul meu a renuntat definitiv la biberon!!
Cum merg lucrurile in ziua de azi? Avem 9 luni si jumatate si mancam san la greu!! Ma uit la el si nu-mi vine sa cred! Pe cat de mult il respingea cand era mic pe atat de mult il adora acum! Momentele in care „vorbeste” cu titi si o mangaie sunt de vis!

Aderarea la grupul Alapteaza! ma ajuta enorm! Am devenit 100% AP si va multumesc din suflet!!
Fetelor care va doriti sa alaptati: nu renuntati! Nimic nu se compara cu legatura care se creeaza in acele momente! Daca va doriti cu adevarat, se poate!!!

sorina

27 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Sunt mama, nu renunt la alaptare! – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Numai o mama poate avea atata determinare pentru a-i oferi copilului sau cel mai bun start in viata. Desi initial cedeaza si, din cauza ranilor ingrozitoare, renunta la pusul copilului la san, oferindu-i lapte matern cu biberonul, aceasta mama isi da ei si bebelusului sau o noua sansa la alaptare! O poveste care va va trezi cu siguranta emotii puternice!

Ne doream un copil de ceva vreme si dupa o experienta neplacuta si mai multe luni de asteptare minunea s-a intamplat. Dupa o sarcina usoara, pe 4 septembrie 2013 a venit pe lume, prin nastere naturala Andrei Cristian, o mogaldeata de 3,900 kg.

Inca din sarcina mi-am dorit tare mult sa alaptez. Ma tot uitam la sanii mei care nu mai incapeau in niciun sutien si eram asa incantata ca voi avea cu ce sa hranesc bebelusul. Sfarcurile mi se pareau ok, nu erau ombilicate. De fapt, sanul stang era si este ombilicat… Am citit mult despre alaptare, despre beneficii, despre cat de minunat este sa alaptezi si nici ca-mi puteam dori altceva. Am vazut sute de poze si filmulete despre cum sa-l pui pe bebe la san, cu pozitii de alaptat si atasare corecta. Mi se parea floare la ureche! Si credeam ca totul mai tine si de natura, doar il iau pe pui si-l pun la san (asa cum am vazut) si de acolo face el toata treaba, ca doar se naste cu instinctul de a suge, nu? Si doar vazusem sute de poze si filmulete…

Numai ca n-a fost chiar asa. M-am dus la bebe prima oara dupa vreo cinci ore. Abia asteptam sa-l vad si sa-l pun la san. Mi-am pus tremurand de emotie camasa de alaptat si m-am dus sa-l iau pe bebe. Era asa mic… Si dormea…  Si era infasat ca un colac dospit… Si l-am luat in brate si m-am asezat cum am putut mai comod (din cauza epiziotomiei) pe unul dintre scaunele din salonul de alaptat. Dar puiul mic dormea, asa ca o ora doar m-am uitat la el si ma minunam de cat e de frumos si fragil. Peste alte 3 ore am avut noroc, era treaz si ma astepta, ma gandeam eu, desi banuiam ca ii dadusera lapte praf. Si iar mi-am pus camasa aia infecta pe care am urat-o din toata inima si pe sub care, efectiv, curgeau toate transpiratiile posibile, si din cauza careia ma agitam si ma enervam pentru ca nu puteam tine sanul in mana cum trebuie pentru ca era ud de transpiratie si-mi aluneca…

Si l-am pus la san, fara sa mai stiu nimic din sutele de poze si filmulete vazute, ci asa cum am putut, fara sa ma ajute nimeni… si a inceput sa traga si sa molfaie. Dupa cateva supturi scapa sanul si eu i-l bagam rabdatoare inapoi, dar fiarta de transpiratie. L-am mutat si la cel ombilicat si l-a molfait si pe acela putin. Asistentele ma intrebau daca suge, iar eu le spuneam ca probabil ca da pentru ca tragea nitel de sfarc, dar eu nu stiam daca si inghite ceva.

Insa puiul mic tragea de sfarc, dar nu scotea nimic, iar dupa ce plecam de la el se trezea si plangea, iar asistentele ii dadeau lapte praf. Le-am zis sa nu-i mai dea lapte praf cam cu o jumatate de gura pentru ca ma gandeam ca n-as fi vrut nici sa stea flamand, gandindu-ma ca poate nu mi s-a declansat lactatia. Asistentele spuneau sa am rabdare ca poate e puturos, ca poate e obosit dupa travaliu, ca poate nu stie sa suga. Le-am rugat sa ma cheme intre orele de alaptat daca se trezeste tocmai pentru a nu-i mai da lapte praf.

M-a chemat intre orele de alaptat una dintre asistente si a incercat sa-mi arate cum sa-l pun la san. A fost singura asistenta care si-a rupt o jumatate de ora si a stat cu noi ca sa ma-nvete ce sa fac. Insa piticul ori prinsese gustul laptelui praf si al biberonului ca nu voia sa suga ori era puturos, cum zisese asistenta! Ori adormea, ori plangea si nu voia sanul pentru ca laptele nu venea repede. Si laptele venise! Aveam niste sani imensi si durerosi, dar cine sa-i suga? Si am continuat sirul greselilor cu o pompa cu para pe care am folosit-o ca sa scot laptele din sani, lapte galben si gras pe care apoi il aruncam in chiuveta pentru ca nu mi-l primeau sa i-l dau nefiind muls in ceva steril! Si au inceput sa ma usture sfarcurile si am inceput sa dau cu Garmanstan, care nu m-a ajutat cu nimic, dar care atunci, credeam eu, ca e balsam pentru sfarcurile mele iritate. Daca tot au vazut ca bebe nu vrea sanul mi-au zis sa ma mulg manual intr-o cana de aluminiu (sterila?) si sa-i dau cu lingurita. Insa cu mana nu ieseau decat cateva picaturi pe care i le dadeam cu mana tremuranda si cu plansul in gat, pentru ca stiam ca dupa plecarea mea ii vor da lapte praf, iar eu in salon ma voi mulge cu pompa si voi arunca laptele.

Tot cercul asta vicios a durat pana am plecat acasa. Si desi plecam ultima din salonul pentru alaptat n-am reusit sa-l alaptez cum trebuie nici macar o data in spital. Si nici n-am invatat cum sa-l pun la san corect si nici el cum sa suga corect.

Insa acasa a inceput adevaratul chin. Sfarcurile mele crapate au sangerat intr-o dimineata cand scoateam cu pompa lapte ca sa i-l dau cu lingurita si am intrat in panica. Cum il voi mai hrani acum pe bebe? Pentru ca fiind sigura ca voi alapta nu cumparasem niciun biberon, nici sterilizator, nimic! Am inceput sa sun disperata prietenele care nascusera si alaptasera sau alaptau inca, iar ele mi-au dat sfaturi, iar eu am incercat sa le respect pe toate. O alta greseala! Apoi am vorbit cu prietena mea Denisa care mi-a spus ca e posibil ca bebe sa aiba frenul lingual scurt, ca trebuie sa i-l verifice cineva si ca mai trebuie verificata si atasarea pentru ca de aici au plecat toate. Cum sa nu-l atasez corect cand, ma gandeam eu, aplic tot ce am vazut in poze si filmulete?

Bebe ar fi supt non-stop, iar eu nu intelegeam de ce. Tot Denisa mi-a spus de pusee de crestere, de fussy hour etc. lucruri pe care eu nu le cititsem, desi eram si pe grupul “Alapteaza!”. Si mi-a mai spus sa-l pun pe bebe la san oricat de des vrea, dar sa incerc sa-l pun corect, iar eu ma gandeam ca n-are cum, trebuie sa intrerup alaptatul, sa-mi treaca macar un pic si dupa aia reiau alaptatul. Nu puteam intrerupe hranirea lui bebe pentru ca riscam sa scad lactatia, ea trebuind stimulata cel mai mult in prima luna, iar eu ma gandeam cu groaza la urmatorul supt. Am sugerat chiar sa-i dau doar seara lapte praf, pentru ca seara ma solicita cel mai mult bebe, insa seara si noaptea se stimuleaza cel mai bine lactatia.

Apoi am sunat la 07Alaptare, iar dna. Ilinca Tranulis (consultant IBCLC) ne-a primit intr-o zi de duminica, i-a verificat frenul, care era cum trebuie si mi-a aratat cum sa-l pun la san. La 11 zile de la nastere, Andrei a mancat cu adevarat prima lui masa de lapte matern. Si ce manca! Eram asa bucuroasa! Ma gandeam ca in felul asta, punandu-l cum trebuie, imi vor trece ranile in 2-3 zile si totul se va aranja. N-a fost asa… Ranile n-au trecut deloc, ba chiar au inceput sa se faca mai mari, mai dureroase, pana cand nu am mai avut sfarc deloc. Erau doar doua bube mari si groaznic de dureroase.

Am luat proba de pe rani si mi-am facut analize. Aveam stafilococul auriu pe rani asa ca am trecut pe crema cu antibiotic si apa termala, apoi am schimbat crema cu alta si betadina si cu antibiotic luat oral. Intre alaptari faceam si bai cu sare sau bicarbonat, stateam si cu sanii la aer. Am incercat si protectii de silicon. Nimic nu a functionat, iar eu plangeam zilnic si nu intelegeam de ce mi se intampla asa ceva? De ce aveam sani daca nu-i puteam folosi pentru a-mi hrani puiul? La fiecare supt, pana prindea bebe sanul in gura, urlam de durere. Am indurat tot gandindu-ma la puiul meu, cu frica de a nu pierde laptele, o luna de zile. Ma gandeam la luna implinita a lui bebe ca la un verdict. Daca lua in greutate continuam cu alaptatul cumva, daca nu lua in greutate il treceam pe lapte praf. In prima luna, cu tot chinul nostru, bebe a luat in greutate 500 de grame! Tot chinul nu fusese in zadar, eram asa de fericita de cele 500 de grame!

Dar dupa o luna n-am mai putut, ma gandeam ca-mi voi pierde mintile de durere, iar bebe avea nevoie de o mama sanatoasa, nu de una crispata si frustata. Stiam ca-i transmit si lui starea, dar nu puteam sa controlez cu nimic nivelul de durere.

Si am clacat! Am spus stop! nu mai pot! Vindec ranile si apoi vedem ce va mai fi. Intre timp, la sugestia dnei. Tranulis am inceput sa ma mulg. Nu stiam nimic despre muls, cum sa-l fac, la cat timp, in ce etc. Am ales sa ma mulg manual, fara pompa, iar la inceput ma mulgeam doar cand simteam ca laptele e pe punctual de a tasni din sani, cand se declansa reflexul de ejectie. Evident ca nu mulgeam mare lucru asa ca am completat cu lapte praf. Si iar am plans la fiecare completare de lapte praf… si ma simteam inutila pentru ca nu-mi puteam alapta copilul. Apoi am instaurat un program si am inceput sa ma mulg din trei in trei ore cate o jumatate de ora si usor usor am inceput sa am suficient lapte pentru bebe si sa nu-i mai dau completare!  Dar asta a durat un pic.

Ranile s-au vindecat greu. Foloseam o crema preparata cu lanolina, insa faptul ca ma mulgeam nu ajuta la cicatrizarea rapida a ranilor, iar eu in fiecare zi verificam sanii sa vad daca au mai trecut, pentru ca muream de nerabdare sa-l pun iar la san si mi-era frica sa nu se obisnuiasca cu biberonul si sa uite sa suga.

Intr-o zi cand erau aproape vindecate ranile, bebe a varsat mult din cauza ca nu eructa cum trebuie si nu mai stiam cum sa-l consolez. Asa ca am scos sanul si i l-am oferit. Si l-a vrut! Ce frumos sugea! Si parca nici nu ma mai durea! Ma uitam la el si ma minunam si simteam cum infloreste speranta ca voi reusi sa alaptez fara probleme cand vor trece ranile de tot. Insa cand bebe a lasat sanul avea gura plina de sange… asa ca am luat-o de la capat cu mulsul si biberonul. Singura consolare era ca nu primea lapte praf decat rar cand ramaneam fara lapte muls. Si n-a primit mai mult de o cutie de lapte praf in doua luni jumate!

Intr-un fel ma obisnuisem cu gandul ca ma voi mulge si va primi doar asa lapte matern, dar in inima mea nu eram deloc impacata cu situatia asta. Din cand in cand ii mai ofeream sanul si el il lua si sugea fericit. Pana mi-am facut curaj si-am zis stop si mulsului. Vreau sa alaptez! Am revazut pozele si filmuletele cu atasarea si pozitii de alaptat si mi-am dat seama unde greseam si l-am pus pe bebe la san. Intai dupa muls, apoi inainte de un muls si tot asa pana am renuntat de tot la muls si la biberon! N-a fost usor, bebe sugea din san ca din biberon, dar acum am avut mai multa incredere ca fac ce trebuie si mai multa vointa de a alapta. M-a ajutat enorm si sustinerea fetelor de pe  “Alapteaza!” de pe Facebook, carora le multumesc din toata inima si fara incurajarile carora n-as fi reusit. A durat vreo doua saptamani readucerea puiului la sanul mamei, dar am reusit! Acum il alaptez la orizontala, e singura pozitie in care stam amandoi confortabil si in care ne puteam “dragali” in voie.

Uitandu-ma in urma regret ca nu am fost mai puternica, sa fac fata durerii, regret fiecare completare de lapte praf, insa cred ca toate astea m-au facut sa nu renunt acum. Pentru ca nu mai e cale de intoarcere, il voi alapta pe Andrei atat timp cat va voi, cand va voi si de cate ori va voi! Conteaza foarte mult sa ai sustinerea celor din jur atunci cand alaptezi. Cand ma vedeau cum plangeam de durere toti din jurul meu imi spuneau sa renunt, ca a primit destul lapte de la san (o luna!!) si sunt atatia care cresc cu lapte praf si sunt bine mersi. Dar eu m-am ambitionat singura si cu sustinerea sotului, nu am cedat presiunii lor de a renunta la laptele meu magic! Cum imi spunea Denisa, trebuie sa avem rabdare, iar daca mai sunt si fete minunate, dispuse sa te ajute, atunci drumul spre o alaptare lina nu e departe. Deci nu renuntati, mamici! Cu putin ajutor sigur veti reusi sa va alaptati puii.

20 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Minunea gemenilor – Mami alapteaza-ne, nu vrem lapte praf!

Gemeni. Nascuti prematuri. O mama informata si luptatoare pana la capat. Rezultatul? Readucere la san si alaptare exclusiva!

Sarcina mea decurgea frumos si zilnic eram pe pagina grupului Alapteaza! pentru a asimila noi si noi informatii despre acest proces minunat care este alaptatul. Ma vedeam cu cei doi bebei, gemeni, la piept, si eram convinsa ca voi reusi sa pun in aplicare toate sfaturile de pe grup. Imi doream asta cu tot dinadinsul!

Planurile mele au fost date un pic peste cap cand la 31-32 saptamani de gestatie gemenii mei au hotarat sa vada lumina zilei. Am realizat de atunci ca nimic nu va fi cum visam si lumea mea s-a prabusit pentru cateva momente. Am ajuns la spital cu membranele unuia dintre copii rupte. Am primit dexametazona injectabila pentru a ajuta maturarea plamanilor copiilor si am fost nevoita sa stau in travaliu 24h pentru ca medicamentul sa-si faca efectul si ei sa poata respira bine cand vin pe lume.

Dupa cele 24h de travaliu, am ajuns pe masa de nasteri si in mai putin de jumatate de ora nasteam doi bebelusi micuti si plapanzi. Am dorit nastere naturala, dar mi s-a efectuat epiziotomie, deoarece al doilea bebe era pozitionat in transversala si l-am nascut in pelviana, dupa ce doua asistente mi l-au intors prin burta. Nu am putut sa-mi vad copiii decat cateva secunde, apoi au fost luati si dusi la terapie intensiva. La o ora dupa nastere, am dorit sa-i vad si nu m-am lasat pana nu mi-au permis acest lucru. Cel mare avea 1550 gr, iar cel mic 1350 gr. cu scoruri Apgar 6 si 7.

Stiam ca sunt la inceputul unei lupte importante si grele, dar nu aveam cum sa stiu cat de greu poate fi. Am stat o luna si doua zile internata in spital. Copiii au iesit de la terapie intensiva dupa o saptamana de la nastere si sperantele mele cresteau pe zi ce trecea. Era groaznic de dureros sa nu-i pot atinge si strange la piept si sa-i vad slabi  si atat de fragili, intepati pe brate si pe picioruse, cu urme de vanatai de la branule si cu tuburile de gavaj prin care erau hraniti. Mi se frangea sufletul sa-i aud plangand de foame in timp ce asteptam cu celelalte mamici sa intram la copii sa ne mulgem si sa le dam laptic. Cu aproximativ o saptamana inainte de externare, copiilor le dadeam laptele meu cu biberonul si visam sa-i pun la piept. Am avut o tentativa inca de atunci sa incerc sa vad daca vreunul ar putea sa suga. Bineinteles ca nici nu se punea problema.

Am ajuns acasa cu doi copii de 2160 gr si 2070 gr. si am continuat sa ma mulg odata la 3 ore, ca in spital, si sa le dau lapticul meu. Zilele si noptile se contopeau si nu mai prea faceam diferenta. Copiii aveau un program haotic si foarte curand am cumparat prima cutie de lapte praf. Acum, cand ma uit in urma, ma gandesc ca e foarte posibil ca acel moment sa fi coincis cu primul puseu de crestere de cand îi aveam acasa si neavand energia necesara sa-i pun la piept, suplimentam cu formula. Alt motiv era greutatea lor, sub 3 kg. Doream sa-i vad mai intremati. Totusi, intre toate momentele de spalat biberoane si pompe, sterilizat si muls, nu imi pierdusem nadejdea ca voi alapta intr-o zi.

Si zilele treceau, iar eu imi faceam curaj sa incep procesul de alaptare. Sotul meu ma sustinea si nu facea nici presiuni asupra mea, ajutandu-ma cu hranitul si schimbatul scutecelor, fiind la fel de implicat ca si mine. A venit si ziua in care m-am hotarat sa iau taurul de coarne si sa pun unul din copii la san. I-am incercat pe amandoi si mi s-a parut ca cel mai pregatit era geamanul mai mare, al doilea nascut. Primii pasi au constat in folosirea unui sistem sns. Îi dadeam laptele meu cu degetul de care era lipit tubul de gavaj si asa am tinut-o cateva zile, pana am cedat. Era foarte mare efortul si mi se parea ca-mi chinui copilul. Al doilea pas a fost sa cumpar protectie din silicon si sa incerc sa-l pacalesc bebe ca papa la biberon. El manca, dar tot cu chin. Plangea si se zbatea si alternam biberon/san cu protectie. O harababura totala. Timp in care ma mulgeam si pentru celalalt bebe, cel mic.

De la un punct incolo, observasem ca lactatia era in scadere. Stiam de ce, insa nu ma mai simteam in stare sa continui in acelasi ritm. Ajunsesem sa ma mulg odata la 5-6 ore si normal ca laptele nu mai era asa mult. Eu, care avusesem si pentru un trib intreg,  dupa cum mi-a spus dna dr. Ana Culcer.

Teoretic, eram rapusa, ultima lovitura fiind greutatea in scadere la bebe. Cel mic ajunsese sa aiba o greutate mai mare. Acela a fost momentul in care am hotarat sa depun armele, pentru o perioada, urmand sa reiau lupta cand voi simti ca suntem capabili atat eu cat si bebelusii. In aceasta etapa alternam biberonul cu sanul (mai mult biberon, sa fiu sigura ca mananca suficient) si le dadeam 50 lm/50 lp. Ma simteam invinsa ori de cate ori preparam formula, urand-o din tot sufletul si sperand ca vom scapa de ea.

Dupa o perioada de aproximativ 2-3 saptamani, nu stiu din ce motiv si care a fost inspiratia, dar am pus bebele mare la san si am constatat ca se ataseaza corect si mananca cu pofta. Mi-au dat lacrimile si din acel moment am renuntat la biberon. Mai aveam unu bebe care manca inca la biberon, insa faptul ca pe unul din ei puteam sa-l alaptez era un miracol.

Acum eram mult mai sigura pe mine si chiar daca greutatea lui bebe mai stagna, sau parea ca scade (nu cantaream la aceleasi ore si stiam ca pot exista variatii din acest motiv) nu ma mai descurajam si am continuat. In paralel, inca ma mulgeam pentru celalalt bebe. Sanul drept era pentru cel alaptat, iar sanul stang pentru muls. Vreo doua saptamani am tinut-o asa, pana cand m-am simtit din nou pregatita sa pun si bebe2 la san. Cu el totul a fost mai simplu. Fara sns, fara protectii de silicon si fara proteste prea mari. Putin cate putin la piept, in fiecare zi la fiecare masa si puiul meu a ajuns sa manance la san.

In momentul de fata amandoi copiii sunt alaptati exclusiv si pentru asta va multumesc si voua, mamelor din grupul Alapteaza! pentru toate povestile de succes, pentru sfaturi si incurajari, respect si dragoste nemarginita pentru copiii vostri.

Sper ca povestea mea va inspira si alte mame aflate in dificultate.

Multa sanatate si laptic din belsug va doresc!

6 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Mami alăptează-mă, nu vreau lapte praf! (VIII)

Pentru a-i oferi cel mai bun start in viata copilului ei, Ioana a luptat din rasputeri cu propriile temeri si prejudecati. O poveste emotionanta despre o lupta castigata cu multe lacrimi si daruire.

M-am hotarat sa-mi scriu povestea, in speranta ca va fi de folos vreunei mamici, care trece prin ce am trecut eu. Sa-mi vada greselile si sa nu le repete…

Pe scurt, am avut o sarcina in care am stat mult in pat, cu mii de pastile inghitite, cu fundul si venele ciuruite sistematic; o sarcina care m-a epuizat fizic (ce ironie!) , dar mai ales psihic; a treia sarcina, dupa ce in decurs de doi ani pierdusem doua. Am ajuns la termen (38+6) si mi-am nascut fetita in zorii unei zile de marti, la 5:27, printr-o cezariana de urgenta. Operatia a fost lunga si grea, am pierdut mult sange inainte si in timpul ei, dar am scapat cu bine amandoua, de ce credeam ca a fost mai greu.

Mi-am vazut fetita cateva secunde, atat cat sa-i dau un pupic, apoi a fost luata si dusa… Mi-a fost adusa cam dupa vreo doua ore, dar nu am avut voie sa o iau in brate; mi s-a permis doar sa intind mana si sa o ating, in patutul de plastic, sub pretextul ca nu am voie sa ma misc. Era atat de alba, si de calduta, si de moale! Si avea ditamai suzeta in gurita!!! Ne-a fost luata dupa un sfert de ora, cu promisiunea ca o voi primi la alaptat. Si am primit-o, cam dupa inca doua ore. Nu pot sa zic ca in momentele alea eram revoltata ca nu mi-o dau, eram prea sfarsita, prea obosita… 

M-am ridicat in sezut si am incercat, impreuna cu asistenta sa o punem la san. La mine, zero sfarcuri. Ma piscam, incercam sa adun mamelonul, sa i-l indes in gurita, ca n-avea de ce prinde. Pe moment a mers, dar cand incepea sa suga, scapa mamelonul din gurita. Am incercat iar. Imi repetam in continuu vorbele ginecologului meu, tata a trei copii alaptati (ultimul cu sase saptamani mai mare decat fetita mea): n-ai nevoie de sfarcuri ca sa alaptezi, ca nu pe-acolo iese laptele! Imi cumparasem cand am ramas insarcinata, faimosul dispozitiv Niplette, dar nu l-am putut folosi, pentru ca stimularea mamelonului imi provoca contractii, si aveam destule si fara. Ginecologul ma incuraja si-mi zicea ca n-am nevoie, ca o sa pot alapta si fara atata tehnica. L-am crezut, dar nu-mi scosese cuiul din cap…

Revenind la prima tentativa de alaptat, in cele din urma am reusit sa enervez copilul, satul lapte praf. Asistenta mi-a luat-o din brate, a linistit-o, si a plecat cu ea, lasandu-ma sa ma simt mizerabil, incapabila sa-mi hranesc si sa-mi alin copilul. Eram deprimata inca din sarcina, si incepeam sa simt ca ma scufund si mai mult. Si totusi, incepeam sa simt indignare! Si indignarea asta m-a facut sa ma mobilizez instant si sa ma dau jos din pat, spre disperarea asistentelor si a sotului. A venit si medicul, si ma pregateam sa ma certe si el. M-a felicitat, le-a dat dispozitii tuturor sa ma ajute, singura observatie a fost sa nu fac nimic peste puterile mele, sa-mi ascult corpul.

 
La a doua tura de alaptat eram mai optimista si mai hotarata sa fac cumva sa fie bine. Am refuzat orice calmant, sa nu imi intarzie laptele, ca si asa eram stresata de efectele anesteziei, chiar daca cezariana a fost la cald, dupa travaliu. Cand mi-au adus fetita, m-am ridicat in fund si mi-am luat-o in brate. Aveam niste dureri, de-mi venea sa urlu din toti plamanii. Am strans din dinti, si ma straduiam sa tin copilul, sa trag de nenorocita aia de camasa pentru alaptat, sa o fac pe fiica-mea sa deschida gura maaare, sa prinda bine de mamelon. Am reusit gadilind-o incet pe nasuc. A inceput sa molfaie, iar asistenta a iesit din salon. Eram happy, happy, happy! Pana cand a scapat sanul din gurita, si a inceput sa planga. In cateva momente a aparut asistenta si am mai incercat impreuna sa o facem sa suga. Fiica-mea, nu si nu! Urla din ce in ce mai tare. Sotul era stana de piatra, intr-un colt de salon. Era ca in transa, inca socat de ceea ce a precedat nasterea si coplesit de emotia de a se fi tatic, asa cum visase. Pana la urma, asistenta a luat copila si mi-a zis ca o sa incercam si mai tarziu. Disperata, am rugat-o, macar sa ma lase pe mine sa-i dau biberonul cu lapte praf. Macar atat. A fost de acord, si dupa urmatoarea tentativa esuata de alaptare, i-am dat eu cu mana mea biberonul cu lapte praf micutei mele. Si a tras cu atata sete, si pofta! Sau asa percepeam eu. Nu mai urla, nu ma mai respingea, iar in mintea mea intunecata de depresie, am zis: gata! Laptele praf si biberonul sunt salvarea, si deja incepusem sa-mi fabric eu mie „alibi-ul”: n-am sfarcuri, nu poate suge, n-am lapte… 

Seara, dupa ce mi-am trimis sotul acasa, mi-am cerut fetita, sa doarma cu mine. Mi s-a pus sec: nu, pentru ca nu esti in stare sa ai grija de ea! M-a inghitit pamantul. M-am dus si am stat atarnata de geamul „acvariului” de bebelusi, uitandu-ma cum plange, plangand si eu. Ingrijitoarea de la neonatologie imi spunea prin geam ca e tare fomista, ca deja a papat 40 de ml, ca termina sa-i hraneasca pe ceilalti, si ii mai face inca un biberon. O alta asistenta a trecut pe langa mine si m-a intrebat de ce plang. Am vrut sa-i urlu ca nu sunt buna de nimic, ca sunt neputincioasa, de-aia urlu. In schimb, mi-am sters lacrimile, si-am spus sec, ca plang din cauza hormonilor. M-a luat de umeri si m-a dus in salon. Mi-am cerut un somnifer, pentru ca eram sfarsita, dar surescitata in acelasi timp; nu mai dormisem de duminica noaptea. Am primit o pastila de diazepam, care nu si-a facut niciun efect. La unu noaptea, balta sub mine. Sange. Am chemat asistenta, a venit si infirmiera, m-am schimbat, mi-au schimbat patul. La trei dimineata aceeasi poveste. La cinci dimineata, din nou – de data asta am primit o perfuzie si punga cu gheata pe burta. Imi venea sa-mi smulg parul din cap de durere. Dar s-a oprit sangerarea. 

Urmatoarele doua zile, au decurs cam la fel: pus la san-urlat-biberon cu lapte praf-suzeta. Cu diferenta ca i-am convins sa ma lase sa dormim impreuna. In ziua a patra am primit acordul pentru externare, si eram atat de fericita ca ma intorc acasa, de topaiam ca o vrabiuta prin salon. Deja cezariana era parca doar o amintire, nu mai simteam nicio jena pe taietura (medicul meu pune asta pe seama mobilizrii foarte rapide), si mai important: eram eu pe picioarele mele, GATA CU PATUL!!! Si cireasa de pe tort: simteam ca VINE LAPTELE!!! Nu mi s-au umflat sanii, dar ii simteam calzi si niste furnicaturi. Am fugit la asistenta si i-am cerut o pompa, sa ma mulg sa-i pun fetei in biberon (DA, asa ma convinsesem ca n-am sfarcuri ). Am primit-o si m-am muls, si am fost extaziata cand am scos 80 de ml din ambii sani! Stai sa vezi, daca acum am muls atata, cat o sa mulg dupa ce vine bine, dupa ce mi s-or face sanii mari si tari ca pepenii ! Am fugit cu productia la asistenta si am rugat-o sa-mi dea un biberon. Mi-a zis ca pot sa-l arunc, ca fetita mancase deja (o luasera pentru ultimul control), dar sa mai incerc sa o pun la san acasa.

In drum spre casa am oprit la o farmacie: am luat lapte praf, o pompa, biberoane, suzete si solutie de sterilizat la rece. Ajunsa acasa am incercat sa mulg iar. NIMIC. Am muls in disperare vre-o ora. 30 de ml… Buuun. Azi dam lapte praf completare, dar maine cu siguranta voi produce mai mult. Cu siguranta voi avea si eu sani din aia mari si tari, ca pepenii. Si maine vine mama! Mama mea o sa ma ajute! Toate femeile din familia mea au alaptat la greu, strabunica mea si-a alaptat mezina pana la sapte ani! Si bunica mea a alaptat patru copii! Si sora mamei mele si-a alaptat fetita mult si bine! Tuturor femeilor din familia mea li s-au facut sanii mari si tari ca pepenii! Maica-mii de la zero, nu-i mai incapeau in numarul patru! La noi in familie laptele praf a servit numai la ciocolata de casa ! 

Si cu avant, m-am pus sa rascolesc internet-ul. Primul articol pe care l-am citit a fost „Mituri despre alaptare” a lui Jack Newman. Si mi-a placut! Dar realitatea era ca fetita mea urla la san, eu cu pompa nu mai scoteam mare lucru, si o linisteam cu lapte praf. 
Si a venit mama! A facut front comun cu sotul meu. De cate ori scancea micuta, imi auzeam: pune-o la san! Si eu plangeam, si ea urla, si ei o tineau de cap cu nasul in tzatza, pana oboseam toti. Si ii dadeam din biberon intai „recolta” mea, apoi lapte praf. Si apoi pompam! Si citeam cu indarjire tot ce-avea de spus Dr. Jack Newman. Si pompam in continuare, sa-mi stimulez lactatia, sa nu cumva sa-mi pierd laptele, pana cand voi reusi sa-mi fac copilul sa-mi iubesca sanul. „Gardienii” ma pazeau sa pun fata la san. Si ma ajutau sa o tin acolo. Micuta imi scuipa sanul cu indarjire si urla cu maxim de decibeli. Si iar pompam… Zi, noapte, cu orele… Si mai mult de 50 de ml n-am scos niciodata, se pare ca „varful” fusesera aia 80 de ml din spital… 

Desi ma straduiam din rasputeri, acum, gandind la rece, cautam cu infrigurare motive sa renunt. Fata de mine. Fata de mama. Fata de femeile din familia mea. Fata de copilul meu. Vroiam cu disperare o cale onorabila sa scap de calvar. Daca in sarcina fusesem legata de pat, acum eram legata de pompa ! Si de copilul meu care ma respingea, care se arcuia pe spate, sa scape de mine, de cate ori incercam sa o apropii de san! Sa-mi spal vina ca o „obligam” sa suga, n-am lasat pe nimeni sa o schimbe, sa ii faca baita, sa o adoarma, toate trebuia sa le fac eu! Ma enervau si cand o tineau in brate. Aveam impresia ca nu o tin bine.

 
La zece zile de la nastere, mi-am vazut „salvarea” cu ochii, iesirea mea onorabila. Facusem un abces in axila, se infectase o glanda mamara accesorie. Chirurgul a zis incizie, apoi tratament cu antibiotic si antiinflamator, cu oprirea lactatiei. Am vorbit cu ginecologul, in incercarea de a-i obtine aprobarea: daca si el imi zicea ca trebuie sa renunt la alaptat, puteam avea constiinta curata. Ghinion! (de fapt, mare noroc! ). M-a luat si m-a „scuturat” de mi-au venit mintile la cap, de n-o sa uit never-ever: pompa inseamna inceputul sfarsitului, cum vreau eu sa-mi accepte copilul mamelonul plat, cand eu ii dau porcaria aia de biberon?! Si cum adica, eu ca femeie educata, citita, cu lactatie, optez sa-mi indop copilul cu lape praf?! Si ca tratamentul nu-i o scuza ca sa nu mai alaptez.

This was my wake up call. Si m-am dus acasa, si-am citit iar Jack Newman, de data asta cu ochii deschisi. De-adevaratelea. Si am aruncat laptele praf la gunoi. Am pompat in continuare, si i-am mai dat biberon cu laptele meu (10-20-30 de ml, cat reuseam sa strang), timp de sase saptamani, ca mi s-a parut prea drastic sa o privez de biberon dintr-o data. Mi se parea ca o infometez. DAR, am inceput sa o pun la san cu DRAGOSTE, si nu cu TEAMA. Incet, incet, a renuntat la biberon si a ajuns sa-mi prefere sanul, ala mic, gol si fara sfarc…

De-atunci am alaptat exclusiv, pana la sase luni. Si in continuare inca un an, cand gravida fiind cu al doilea copil, s-a intarcat singurica, de n-am mai ajuns la tandem. Asta chiar daca in sinea mea ma temeam ca nu-i ajunge laptele, pentru ca nu am ajuns niciodata sa am sanii aia mari si tari ca pepenii, oricate stimulente de lactatie am inghitit. 

Privind in urma mi-as fi dorit sa am un consultant in lactatie, in carne si oase, langa mine. Cand mi-am nascut baiatul, eram deja trecuta prin toate, asa ca am pus piciorul in prag: copilul nu pleaca de langa mine deloc, consultati-l in salon daca vreti, zero lapte praf, zero suzeta! Si-a fost atat de usooorrr!!! Tot cezariana, dar a stat lipit de pieptul meu non-stop, printre toate cablurile, si a supt muuult, si-am dormit impreuna, in acelasi pat, si ne-am iubit si ne-am alintat cat am vrut! Mi-a venit laptele din prima zi, cu cezariana cu tot! Nici de data asta nu mi s-au facut sanii mari si tari ca pepenii! Nici in ziua de azi, cand fiul meu are un an si-o luna, n-am cine stie ce sfarcuri!„

17 iunie 2013

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!