Dupa o intrerupere de doua saptamani din cauza unei probleme medicale, Daniela are curajul si puterea de a relua alaptarea puiului ei, iar reusita o umple de fericirea de a fi MAMA!
Pe 16 noiembrie 2013 l-am nascut prin cezariana pe baietelul meu, Andrei. Stiam ca il voi vedea cateva secunde la nastere, apoi abia peste o jumatate de zi sau o zi. N-am stiut ca ne vom vedea abia peste 27 de ore. Dumnezeu cred insa ca ne-a protejat si, desi nu speram, m-am mobilizat sa-l vad si i-am dat colostrul pretios. Ne intalneam la 3 ore, dar mai mult ne luptam, pana cand un neonatolog mi-a dat un mamelon de silicon, pe care apoi l-am cumparat. Pe atunci nu stiam ca mameloanele de silicon nu sunt prea recomandate, deoarece pot afecta suptul, si se poate ca bebe sa nu mai vrea sa suga fara. Am inceput insa sa prind curaj si laptele chiar curgea.
Am ajuns acasa decisa sa nu-i dau altceva decat laptele meu, dar bebe a inceput sa planga si aveam impresia ca nu se satura, chiar daca manca din 10 in 10 minute. Am cedat si, la sfatul sotului, i-am dat un biberon de lapte praf. A dormit neintors si in timpul asta am avut timp sa ma repliez. Noaptea, ramasi singuri in camera pregatita pentru el, l-am pus la san iar si iar. De dimineata, sotul ne-a gasit adormiti. Invinsesem. M-am luptat vreo 3 saptamani sa renunt la mamelonul de silicon pe care-l sterilizam inainte de fiecare folosire.
Au trecut apoi 5 saptamani frumoase in care eram bucuroasa ca pot alapta, mai ales fara mamelonul de silicon. Micile probleme de tehnica si neincrederea mi-au fost spulberate de o cunostinta, consultant in alaptare. Dar o noua provocare ne-a trimis parca intr-un neant. Din cauza a ceva ce am mancat sau a altceva poate (inca astept rezultatele analizelor), am avut o reactie alergica severa, cu basici pe tot corpul, buze umflate, batai puternice de inima. Ajunsa la spitalul de urgenta, am primit tratament de 14 zile cu un medicament, Medrol, despre care mi s-a spus ca nu este compatibil cu alaptarea si ca il poate imbolnavi pe bebe.
Am facut asadar o pauza de 2 saptamani, timp in care am muls sanul si am dat lapte praf lui bebe. La finalul celor doua saptamani am revenit la alaptare. Au fost 2 saptamani de cosmar, de agonie. Parca nu eram mama daca nu alaptam. Nu mai vorbeam cu bebe, nu mai voiam sa-l vad, medicamentul imi dadea depresie, insomnie, agitatie, impresia ca e bolnav, de aceea am si ajuns cu el la Budimex, unde am stat o noapte pentru monitorizare. Bebe a fost bine, doar ca trecuse brusc la lapte praf.
Dupa 14 zile de chin, am cunoscut un inger de om, un consultant in alaptare care m-a impulsionat sa reiau alaptarea, pentru ca medicamentul nu-l afecteaza de fapt pe bebe, pentru ca lapte este si mult si bebe e puternic. Increderea pe care mi-a dat-o m-a facut sa-l pun la san fara incetare. In prima zi am stat lipiti unul de altul. Ma dureau sanii foarte mult, iar pe seara, am cedat si i-am dat putin lapte praf, pentru ca nu dormea, era agitat orice as fi facut. Dupa laptele praf nu s-a schimbat nimic si asta m-a ajutat sa inteleg ca tot laptele meu e mai bun si ca nu foamea il tinea treaz ci… dorul de tzitzi. Asa ca am continuat. A fost greu si in continuare. Nu ma lasa o clipa, dar ma simteam din nou o mama buna pentru el si asta ma facea sa nu renunt. Am renuntat in schimb la biberoane, la cratite, sterilizator, perii. Dupa cum zicea consultantul, nu e timp de fiert recipiente cand am ca mama de oferit multa dragoste si asta trebuie sa fie preocuparea amandurora: sa ne iubim. Faceam din nou ce trebuia. Am invatat ceva in plus: ca nu e important sa doarma in patul lui sau sa nu-l tin in brate, dupa cum ma sfatuiau unele rude, cu gandul ca devine rafatat, ci are nevoie de prezenta mea, de caldura mea.
Acum, dupa aproape o luna de cand am revenit la papa adevarata, cum imi place mie sa spun, a luat bine in greutate (5 kg si 57 cm la 2 luni) papa la o ora – doua, la trei ore. Uneori ma mai masez, pentru ca ma mai lupt cu cate un nodul. Dormim impreuna, ziua si la mine in brate si in cosuletul lui, stam la un san pana il lasa el, nu pe ceas, 10-20 de minute, cum faceam inainte, doarme mai putin ziua, la el in cosulet sau in pat, dar mai mult in brate, unde imi simte inima batand. Chiar daca mi-e putin teama ca devine dependent de mine, ma conving pe zi ce trece ca e natural sa fie asa. Daca nu se va bucura in perioada asta de caldura si de afectiunea mea, atunci cand o va mai face?
Multumesc pentru ocazia de a spune si povestea mea!
Va multumesc ca existati!
27 ianuarie 2014
Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!
Alăptează! 
Lasă un comentariu