Am nascut, am dreptul sa alaptez! – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Nasterea intr-un spital de stat din Romania a insemnat pentru aceasta mama despartirea de puiul ei imediat dupa nastere, ceea ce le-a adus un start extrem de dificil in alaptare

Sunt mamica unui baietel destul de mancacios, care iubeste titica de numa’, si care azi are 8 saptamani.
Daca privesc in spate ma minunez in continuu cum de n-am cedat si l-am alaptat in continuare. Cred ca doar Bunul Dumnezeu m-a ajutat.

Am nascut pe 19 iunie, cu cezariana. Am avut colostru inca de prin luna a 7-a. Mi-am dorit tare mult sa-l pot alapta. Operatia a fost la ora 22.00 iar a doua zi la ora 08.00 eram in picioare, mergeam, si aveam si sonda scoasa. Toata mobilizarea asta a fost ca sa pot ajunge la bebe cat mai repede. Nascand intr-un spital de stat mi s-a spus din start ca nu aduc bebeii la sectia de terapie. Asa ca mi-am pus in cap sa ajung eu cat mai repede pe salonul de lauze ca sa-mi dea baietelul.

In prima zi dupa operatie doar o data am avut voie (intr-un scaun cu rotile – desi eu mergeam perfect) sa fiu dusa sa-mi vad copilul (regulamentul spitalului).
Am zis ca asta este, n-aveam cum sa schimb eu lucrurile. Intre timp mi-am masat sanii cat am putut de des, asa cum am invatat la Lamaze, ca pe cand ma intalnesc cu bebe sa fiu „pregatita”). Am vazut inca din prima zi ca am colostru. Toata ziua aceea si noaptea ce a urmat au fost crunte: un dor nebun sa-mi mai vad bebele inca o data si sa-l pot lua in brate (am uitat sa va zic ca nu mi l-au dat in brate, doar mi l-a aratat o asistenta, din bratele ei).
In dimineata zilei a doua ardeam de nerabdare sa ajung la el, dar… veste proasta: nu aveau locuri libere in saloanele de lauze asa ca m-au tinut pana spre seara pe terapie. Eram ca o leoaica ce i-a fost furat puiul. Vedeam cum imi vine laptele si n-aveam pe cine sa pun sa-l pape… timp in care puiul meu bea intr-o veselie lapte praf.

Mi-am facut curaj si m-am dus la sectia de neonatologie sa-mi cer copilul sa-l pun la san, pana se elibereaza si pt mine un loc in salon. Asistenta de acolo mi-a spus pe un ton rastit ca nu are cum sa mi-l dea, ca n-am unde o sa-l alaptez (mare lucru ca m-ar fi lasat pe un scaun pe un hol…) si ca daca chiar vreau n-am decat sa ma mulg si sa le duc sa le dea ele din sticluta. A cazut cerul pe mine. N-am avut putere sa ma cert cu ea. Am izbucnit in plans si am ajuns la salonul de terapie (unde inca eram „cazata”) tot tinandu-ma de peretii holului. Aici a fost prima depresie prin care am trecut.
La super mari insistente s-a aranjat un pat si pt mine in salonul de lauze, spre dupa-masa zilei a doua. Prima intrebare pe care i-am pus-o puiului meu cand mi l-au adus pe salon si l-am tinut in brate pentru prima data a fost: tu sti cine sunt eu? Mi se parea ca ne-au despartit zeci de ani.
Oricum, l-am pus la san, dar dupa 2 zile in care a baut din sticluta, n-am reusit nici cu consilier in alaptare sa-l facem sa se ataseze corect la san. Nu va pot descrie ce ragade mi-au aparut in zilele ce au urmat: imi picura sange din sfarcuri. O data si pe obrajorul lui a ramas sange. Mameloanele de silicon nu le-a acceptat sub nici o forma. Am alaptat numai pe rana deschisa. Aveam asa dureri incat de fiecare data ziceam ca gata, a fost ultima data. Si totusi, cu un mare ajutor si sustinere din partea sotului meu, am mers mai departe. Cand se apropia ora ca bebe sa suga mi se umpleau ochii de lacrimi instant. Nici nu puteam sa ma duc eu spre bebe cu sanul, de frica durerii ce ma astepta. Sotul meu ii tinea capsorul si mi-l punea el la san. Imi muscam limba, mana, orice puteam, ca sa-mi distrag atentia de la durere. Asa am fost la ambii sani, timp de 4-5 saptamani.

Pe la saptamana a 4-a mi-a aparut un nodul la un san. Toata lumea si din ce am citit, m-au sfatuit sa-l masez sub apa calda si sa scot ce e acolo. Am incercat cateva ore si nimic, dupa care am zis sa merg totusi la spitalul unde am nascut si sa ma ajute cineva (un medic, o asistenta, o moasa, oricine). La spital m-au luat in primire niste rezidente care m-au trimis acasa: au zis ca daca nu e rosu si fierbinte sanul, ele nu au ce sa-mi faca, si sa las nodulul asa. Cea mai mare prostie a mea a fost ca le-am ascultat: peste 2 saptamani m-am trezit ca acel nodul era o punga cu puroi, iar eu aveam o mastita de toata frumusetea. Dupa 15 zile de antibiotic, moral la pamant, antiimflamatoare, ecografie mamara tot la 4 zile, lecitina si pus bebe in permanenta la sanul afectat, am scapat fara incizie sau punctie.
Abia acum, la 8 saptamani, pot zice ca a devenit si pt noi alaptatul un moment de dragoste intre mine si pruncul meu.

Am fost total nepregatita pentru experienta cu alaptarea. Nimeni nu m-a avertizat ce se poate intampla. Medicii sunt inconstienti cand separa mama de copil atatea zile. Sistemul medical e foarte rigid.
Oricum, cred intr-adevar ca orice mama poata alapta. Trebuie doar multa perseverenta, rabdare si credinta. Si eu am avut momente in care am crezut ca nu am lapte destul (mai ales la puseul de 6 saptamani) si ca ar trebui sa-i dau supliment. Dar m-am gandit ca mai bine il las sa-mi stimuleze el cat de mult productia de lapte, chiar daca lasa impresia ca nu se satura. Vroia titi foarte des, iar pe mine ma dureau (usturau) sanii de numa’.
Cam asta e povestea primelor 8 saptamani. Sper ca ceea ce urmeaza sa nu mai fie decat o poveste de dragoste, plina de bucurii.

Septembrie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Anunțuri

Povestea noastra, Cristina si Luca

Iti trebuie mult curaj sa recunosti ca ai gresit. Povestea induiosatoare a unei mame din cuvintele careia razbate tristetea greseilor din trecut dar si sentimentul fericirii nepretuite de a avea puiul la san, in pofida startului  greu.

Mă numesc Cristina, sunt mama lui Luca (2 ani) și alăptez.

Povestea alăptării băiețelului meu este una cu hopuri și dâmburi. Vă anunț din start că am comis mai toate greșelile pe care puteam să le fac în privința asta și că îmi pare nespus de rău pentru lipsa mea de informare legată de alăptare. Femeile, deși fac astea din totdeauna, nu cunosc multe despre alăptare.

L-am născut pe Luca printr-o cezariană de urgență. Venisem întâmplător la un consult de rutină (38 de săptămâni), când medicul ginecolog mi-a spus că placenta e dezlipită și că am un mare hematom format în spatele acesteia. Am intrat în stare de șoc. Nici nu am întrebat dacă copilașul e bine. Nici nu prea gândeam. Undeva în sinea mea, știam că mă așteaptă o mare încercare. A fost o minune de la Dumnezeu, știu sigur! Am supraviețuit amândoi. Singurul caz din cariera doamnei doctor. Deși nu foarte prezentă cu spiritul pe masa de operație, am putut citi pe fețele tuturor din sala încordare și ușurare când totul s-a terminat cu bine.

Șocul, oboseala, durerile, faptul că atât eu, cât și pruncul eram la terapie intensivă, au dus la hrănirea acestuia cu lapte praf, din prima clipă până în a treia zi, când ”mi-a venit laptele”, puțin tare, așa credeam eu. Când mă storceam, scoteam câțiva ml, în timp ce alte femei de lângă mine umpleau borcănele întregi. În maternitate nu te învață nimeni, pentru că nu au timp. Nici nu am întrebat la început de rușine. Primul colostru l-am aruncat, credeam că nu e de ajuns. De fiecare dată când mă gândesc la momentul acela, îmi vine să…, nu mai contează, important e că m-am redresat…mai târziu. Înainte să nasc, am auzit de ”furia laptelui”, ”să sperăm că vei avea lapte”, ”dacă nu se satură, să-i dai completare”. Le-am luat de bune. O săptămână cât am stat în spital, l-am pus la sân de puține ori pentru că bebele trebuia să stea sub lampă. Acum cred că într-o oarecare măsură, evitam contactul cu puiul meu, era mic, fragil, nu știam ce să fac, mă lovise și o depresie. Când am ieșit din spital, am fost foarte fericită și totuși speriată: „eu acum ce fac cu copilul ăsta?!”.

Ajunsă acasă cu puiul meu, îl alăptam mai toată ziua, stătea la sân foarte mult, chiar și o oră. Cum îl puneam pe pat, se trezea și plângea. Nu înțelegeam unde-s copiii ăia care mănâncă și dorm toată ziua. Îi dădeam lapte praf, doar seara, ca să doarmă mai bine, la sfaturile unei asistente. Îmi dau seama că mă puteam lipsi de doza aia de lapte praf, copilul nu dormea mai bine, mai mult. El, prunc de-abia ieșit în lume, era singur și tânjea după atingerile mamei lui, asta pentru că eu nu voiam să-l ”învăț” să doarmă în pat cu noi. Nu am rezistat programului de treziri nocturne decât o seară, două. După ce l-am luat în pat cu noi, schimbarea s-a observat, nu mă mai simțeam atât de obosită, el dormea mai lin. Am observat schimbarea, dar nu am înțeles-o. În lunile următoare, am continuat cu câte un biberon, maxim două (foarte rar) de lapte praf pe zi, mărind cantitatea în funcție de vârsta copilului, ascultând cuminte de indicațiile cutiei de lapte praf. Ah, ba i-am introdus de la 2 săptămâni și ceai pentru colici, până pe la trei luni. În rătăcirea mea, l-am diversificat de la 4 luni, asta pentru a înlocui laptele praf, pe care începusem să-l consider nociv. Instinctul meu matern a fost mult timp adormit, nici cu ceaiul nu fusesem de acord în totalitate, din cauza conținutul ridicat de zahăr, nici cu laptele praf, pentru că nu era natural, era o reconstituire artificială, chimică a unei substanțe atât de minunate, precum e laptele matern. Am greșit mult, enorm și regret din suflet. Mi-am înăbușit instinctul de mamă și i-am ascultat pe alții.

De puseuri (de care am aflat de la voi), dinți și boli, am trecut datorită lăpticului meu.

Happy-end-ul poveștii mele e dat de faptul că am dat de grupul acesta, de la care am aflat, am înțeles ce greșeli să nu mai fac pe viitor. Îmi doresc foarte mult să-mi spăl păcatele la al doilea copil. Menționez că diversificarea începută la 4 luni nu a fost una adevărată, pentru că puiul meu se constipa des și o lăsam mai moale. Tot cam pe atunci am renunțat definitiv la laptele praf. Soțul meu mă mai întreabă, din când în când, cât îl mai alăptez pe Luca, asta pentru că nu înțelege chestiunea, eu îi zâmbesc și îi spun: nu știu, cât o fi… Și de câte ori nu am vrut să renunț. Să alăptezi e minunat, e lucrul care m-a făcut să-mi iubesc copilul. Când alăptez, ne simțim amândoi în siguranță.

24 februarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Mamico, crede in tine si in copilul tau!

O poveste minunata, despre o mama care nu se lasa descurajata de diagnostice pesimiste si recomandari repetate de suplimentare cu lapte praf si care decide sa isi asculte instinctul de mama.

Ieri am facut 8 luni si, pentru prima data de cand am nascut, sunt linistita. Sa va spun cum si de ce. Toata sarcina am auzit ca fetita mea are caputul cu 2-3-4 saptamani mai mic decat varsta sarcinii si, desi am schimbat 3 ginecologi, niciunul nu a fost in stare sa imi spuna ce inseamna asta. Eram un pic agitata deoarece perdusem prima sarcina si megeam cu gandul departe in ingrijorari. Desi urma sa nasc fix dupa 36 de ani, imi doream o nastere naturala.

In saptamana 37 fetita a pus 120 gr din cauza placentei imbatranite, mai putin de 4 ori fata de cat pusese pana atunci. Au urmat teste de stres, consultatii din 2 in doua zile. De ziua mea, dupa ce in ultimele 24 de ore fetita nu s-a mai miscat vioi in burtica, s-a decis cezariana in saptamana 38/39. Fetita s-a nascut cu 2460 gr si ceva complicatii cu cezariana, din cauza faptului ca aveam uterul ciudat ca forma si au scos-o un pic mai greu. Cand au plecat cu ea, am vrut sa ma ridic de pe masa sa merg cu ea. Desi am avut lapte – chiar ma temeam de furia laptelui, nu mi s-a adus fetita in 4 zile decat de doua ori, in ciuda faptului ca le-am mituit pe asistente sa mi-o aduca. Nu mi s-a luat laptele muls si eu, total neinformata, am lasat lucrurile asa. Ba chiar m-am lasat pe mana unei asistente binevoitoare – intuiti voi ghilimelele – sa imi desfunde canalele, o metoda barbara de muls care mai degraba infunda canale. In loc sa aduca puii mici la san, “desfundau“ ele, asistente, infirmiere, pe bani.

Bebita era la sectia de imaturi, eu la terapie intensiva. M-am ridicat in 12 ore de la operatie, lapte matura am avut in 24 de ore si din a treia zi am refuzat calmantele si le-am cerut sa imi scoata sonda sa pot merge la ea. Sonda  au scos-o abia in ziua a 4-a. M-am dus direct la fetita si de atunci nu m-a mai luat nimeni de acolo. Nu mi-au dat voie sa o pun la san, m-am muls si ii dadeau completare lapte praf. Dupa o saptamana, a scazut 180 de grame, insa a inceput apoi sa ia in greutate. Astfel, am plecat acasa cu 2400 gr, cu indicatia sa ii dau lapte praf completare si lapte matern muls si sa nu o pun la san decat dupa ce face 3 kg.

Am ajuns acasa, am fost adoptata de grupul Alapteaza si dupa o saptamana am aruncat laptele praf si am pus fetita la san. Initial cu mameloane de silicon si apoi incet incet direct la san. De ce va zic asta? Pentru ca a fost o greseala, cum greseala a fost si sa o iau cu suzeta din maternitate, i-o facusera desteptele de asistente „cadou”, ca le placea de ea si nu vroiau sa planga. Daca as fi stiut, le-as fi dat cu suzeta in cap pe rand la toate.

Puiul meu a crescut constant, dar nu a pus spectaculos in greutate, adica in medie 500 de grame pe luna. Evident ca si medicul de familie si pediatrul au sarit de fund in sus ca e prea putin, sa ii dau lapte praf si sa incep diversificarea la 4 luni. Lucruri pe care le-am refuzat categoric. Am incercat lapte matern completare muls de la mine, dar dupa ce am constatat ca nu faceam decat s-o indop cu forta, ca refuza/regurgita, am renuntat. Era vesela, uda/murdarea scutecele, nu a fost racita niciodata in 8 luni, dormea bine. Am zis ca fac treaba buna.

Abia si-a dublat greutatea pana la 6 luni. Fetita mea avea 4800. Vedeam pe grup si la prieteni ca ai lor erau imensi fata de noi, tot alaptati exclusiv si incepeam sa ma indoiesc. In plus, incepusem diversificarea si dupa un start bun, brusc a decis ca nu mai vrea sa pape. Medicul de familie si pediatrul tot insistau cu lapte praf si cereale… Asa ca am schimbat pediatrul. Din lac in put. Mi s-a spus ca are microcefalie, retard, nanism, sindrom seckel si inca un sindrom pe care nu m-am mai obosit sa il tin minte. La controalele de sold si eco fontanela totul era perfect. Asa ca am decis sa ii facem analize de sange sa verificam calciul, fierul, vitamina D si hormonul de crestere. Surpriza!!! Totul a venit perfect. Analize bune, copil vesel, asta e, mai supla, o face mama miss world (ca acolo e necesar si ceva in cap nu doar silueta).

Avem 8 luni si nu stam in fundic, nu plecam in patru labe. Dar eu am citit – sa nu va imaginat ca vreun luminat de medic mi-a spus asta – ca sunt copii care sar etapele (chiar eu mai intai am mers apoi am luat loc in fundic si am pornit in patru labe, cand voiam sa ajung repede undeva si parea non-safe sa merg in picioare – asa zice mama). Asa ca, acum la 8 luni diversificati cu toane firesti, cu tziti mult si bun, m-am linistit.

LuminitaAruncati suzetele si mameloanele de silicon. Confuzia san-tetina – nipple confusion nu e legenda. Fetita mea nu dormea la san ca avea suzeta, nu am reusit sa i-o scot definitv. La 4 luni a suzetat prima oara si abia de la 7 luni adoarme la san si suzeteaza ca un copil normal. Sta la san si a stat mereu foarte putin, alt motiv de ingrijorare al medicilor: nu sta cat scrie in carti. Al meu nu era pentru ca o vedeam ca e satula.
Concluzia: tzitzalim, ne diversificam, ii dau mai multa independenta – nu prea am tinut-o pe jos ca noi stam la casa cu teracota si temperatura nu e chiar constanta sau ok pe jos. Am plecat la oras la buni unde ne jucam pe podele si am facut progrese remarcabile. Mami nu mai crede ca am microcefalie/nanism/prostism/etc. si mai merge cu mine la medic doar la vaccinul de un an. Mai ales ca ultimul pediatru, chiar si dupa analizele bune insista! ca fata are ceva genetic. Doamne fereste sa fie un copil deosebit de ceea ce vad ei zilnic sau de ce spun cartile ca trebuie sa fie, ca bietul de el, dar mai ales biata mama, primesc cate o eticheta de genul retard, boala genetica, etc. si s-a dus zenul pe apa sambetei. Ei bine, eu tocmai l-am recuperat (zenul :D). Stiu ca exista medici extraordinari, numai ca pentru mine ei sunt de domeniul basmului.

Extraordinar acum e ca dupa 8 luni!!! sunt in grupul care trebuie, sunt mama care trebuie si am decis sa nu mai las pe nimeni si nimic sa imi spuna ca instinctul meu de MAMA nu e bun sau ca FIICA mea nu e in regula.
Va multumim ca ati fost si sunteti alaturi de noi!

12 februarie 2014

Luminita Maleskov

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Povestea noastra – Claudia si Ami – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

O nastere prin cezariana de urgenta si sfaturile proaste primite din maternitate o fac pe aceasta mama sa apeleze din disperare la lapte praf si protectii. Din fericire, are taria de a-si da seama de greseli si de a lupta pentru a-i oferi bebelusului ei laptele magic al mamei.

Inainte sa vina Ami pe lume, ca orice viitoare mamicuta constiincioasa, am citit tot ce se putea citi despre bebelusi: alaptat, primele zile, ingrijire etc. Eram doxa de teorie si totul imi era foarte clar: voi naste natural, bebelusa mea va manca doar lapte de la mine din primele minute de viata si va sta doar cu mine in salon.

Evident, viata a batut din nou filmul si cartile… placenta a imbatranit inainte de vreme si a trebuit sa fac cezariana de urgenta cu 3 saptamani inainte de termen, pentru ca micuta nu mai crescuse in ultimele 2 saptamani deloc. A avut doar 2 kg la nastere, asa ca a stat 5 zile in incubator, perfuzata.

Pe atunci, nu stiam ca inca din timpul sarcinii se formeaza colostrul, asa ca am asteptat 4 zile sa imi vina laptele, timp in care fetita mea a trebuit sa se multumesca cu prafuri, biberon, sa fie hranita la gramada, de persoane straine. Pentru ca era asa mica, dupa externarea mea, a mai ramas ostatica inca 2 saptamani la maternitate, pana a ajuns la 2,4 kg. In tot timpul asta, pompam zilnic de N ori, stocam si mergeam de 2-3 ori pe zi in vizita si ii duceam lapte. Reuseam sa ii acopar necesarul zilnic… macar atat.

Cand in sfarsit am reusit sa o iau acasa, am fost sfatuita de doctorite sa nu o pun la san, pentru ca e micuta si va scadea in greutate pentru ca face efort sa pape. Asa ca am continuat pomparea pana a ajuns la 2,6 kg, cand intr-o zi am avut un soc: apetitul ei crescuse, productia mea nu prea. Mancase deja cu biberonul tot ce era in frigider, iar eu nu mai reuseam sa pompez nici un strop. Am tras de mine cu pompa aia pana am facut rani, pentru ca micuta urla de foame. Stresata si obosita, am cedat psihic si am cumparat in cea mai mare viteza o cutie de lapte praf si am hranit-o (decizia proasta nr 1). Uitandu-ma inapoi, nici acum nu inteleg foarte bine de ce nu am pus-o pur si simplu la san…

In urmatoarea zi am hotarat brusc: gata biberon, gata pompa, de lapte praf nici sa nu mai aud, pun bebelusa la san si gata… pana am simtit ce inseamna sa ai rani, fie ele si superficiale si sa manance un bebelus la san pentru prima data. Iar stres, iar durere, am dat din nou fuga la farmacie si am luat protectii de silicon (decizia proasta nr. 2 ).

Am alaptat asa o luna de zile, timp in care am facut alte rani, mi-au trecut, am facut din nou si tot asa, pana intr-o zi cand am zis din nou GATA!! Am dat jos protectiile, dar evident micuta nu stia sa pape asa – pentru ea era ca si cum ii dai cuiva sa manance, dar nu-i pui tacamuri. Iar rani, creme, durere, stres, lacrimi. Dar de data asta nu am mai facut nici un compromis. Am avut rabdare si am rabdat, iar acum (bebelusa are 3 luni) mananca exclusiv la san, fara plasticuri si prafuri.

Sincer, orice efort si orice durere este de indurat, merita, pentru ca bebelusii nostri merita tot ce este mai bun, iar mai bun ca laptele de mama nu este nimic pentru ei.

1 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Alaptarea ca un basm – Feli si Emma – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Pe taramul magic al alaptarii, mama si bebelusul pot intalni nenumarate obstacole, insa ies de fiecare invingatori!

Povestea noastra este un basm despre alaptare si despre parcursul nostru pe drumul alaptarii, pe care noi, Feli& Emma, suntem incantate sa-l impartasim.

In cele aproape 5 luni cat are Emma acum (le va implini peste 5 zile), ne-am intalnit cu tot felul de personaje si creaturi, iar intalnirea cu ele ne-a invatat lectii valoroase despre alaptare si despre noi. Dar sa incepem cu inceputul.

La inceputul lui iulie, la 42 de saptamani, strumfita mult asteptata a sosit. O strumfita minunata de 3.990 Kg si 55 de cm! Dupa un travaliu de 32 de ore suportat fara niciun analgezic (ultimele 6 ore cu contractii din 2 in 2 minute), cu dilatatie de 4 cm si bebe care nu coborase, mama, obosita, a sarit direct la cezariana, la propunerea doctorului, fara a se gandi la anestezie, care poate ar fi ajuta nasterea naturala. Odata cu cezariana, s-au dus pe apa sambetei multe din lucrurile din planul de nastere (bebelusei i s-a taiat cordonul ombilical imediat desi doctorul fusese de acord initial sa-l lase sa mai pulseze macar 5-6 minute, a fost stearsa bine si imbracata desi mama ceruse in planul de nastere sa i se aduca direct pe piept, fara a fi spalata sau stearsa).

Anyway, bebe a venit si faptul ca era sanatoasa si era o mandrete de copil, era o incantare pentru cei 2 parinti. In a 3-a zi dupa nastere, asistentele au inceput sa intre pe rand in salon si sa imi ceara sa ii dau completare cu lapte praf bebelusei pentru ca vedeau ele ca nu se satura. Am rezistat in ziua aceea tirului de sfaturi. A fost o noapte grea, nu doar pentru ca bebe sugea din ora in ora, ci si pentru ca indoiala incepuse sa-si faca loc in inima mea si a tatalui. Dimineata, consultantul in alaptare ne-a spus ca, desi sunt rare, eu sunt unul din acele cazuri cand mama nu are lapte suficient si ne sfatuieste sa-i dam lapte praf. I-am dat. Am plecat acasa. In 3 saptamani, cu multa rabdare, muls, ceaiuri, am reusit sa trecem la alaptare exclusiva. Ulterior, mama a vazut articole in care consultantul continua sa spuna (ca si in alte articole precedente) „Nu exista ca o mama sa nu aiba suficient lapte”…. Trist!

   Aproape de 3 luni, Emma a racit si avea nasucul infundat si refuza sanul sau manca foarte putin. O alaptam mai mult noaptea si am inceput ca in timpul zilei sa-i dam laptele muls cu biberonul. Nu credeam ca va fi o problema sa o dezvatam (nu fusese nici cand ne-am intors din maternitate), nici ca ar fi vreun alt motiv pentru care nu suge. Curand, insa, productia de lapte a inceput sa scada drastic iar bebe refuza din ce in ce mai mult sanul. Ne-am indreptat catre atotputernicul internet sa vedem ce ne sfatuieste. Asa am aflat de puseul de crestere de la 3 luni si de gafa ce-o facuseram.

 Destinul a facut ca la un atelier de stimulare senzoriala sa intalnim o ursitoare. „Vad ca iti doresti sa alaptezi. De vei veni cu mine, multe zane bune te vor ajuta sa obtii ce iti doresti”. Asa am ajuns in tinutul „Alapteaza”. De aici, cu sfaturile primite si multa rabdare si dorinta de a da pruncei bautura magica direct de la sanul mami, drumul a fost scurt. Tehnicile recomandate („pune-o la san cat e inca adormita”, „fa compresii sanului, ca sa o ajuti”, „daca vine prea mult deodata si se ineaca, lasa-te pe spate”, „stai langa ea linistita si ai rabdare sa ia sanul”), potiunile magice (ceaiul de chimen, anason& fenicul, pudra de schinduf, Galafor) au ajutat enorm cresterea productiei si increderea bebelusei in sanul mamei. Dar cel mai mult m-a ajutat sa vad increderea zanelor in ele insele si in celelalte: „Orice mama are lapte! Avem lapte oricand si oricat! Ai incredere in tine si in bebe!” Astfel ca in 2 saptamani, strumfita era din nou doar cu sanul mamei! A fost o bucurie imensa!

Stiu acum lectia despre alaptare. Si mai stiu ca, orice ar mai aparea, are alaturi de ea multe zane bune care ii pot spune lucruri extrem de utile din experienta lor!

7 decembrie 2013

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Povestea noastra, Cristina si David – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Ce faci cand nu stii sa atasezi bebe si ai rani timp de o luna? Cand bebe refuza sanul si bea lapte matern muls doar din biberon? Raspuns: nu renunti! O poveste minunata cu un bebelus care reuseste sa regaseasca sanul dulce al mamei.

Bebe David a venit pe lume de foarte mult timp, era ascuns undeva adanc, in sufletul meu… A ales o zi foarte frumoasa pentru a face cunostinta cu noi – 29 iunie 2012 – Sfintii Petru si Pavel. Din fericire am avut parte de doctori minunati, iar medicul care mi-a supravegheat sarcina este un om de nota 1000 – Dr. Ionut Valcea! Placenta Praevia – cezariana (there was no other way) – terapie intensiva.

Cat a durat pana l-am vazut pe Pufu? Mult! Prea mult pentru o mama… Toti cei din jur il vazusera si eu ma delectam doar cu poze de pe telefon. Abia a doua zi m-am ridicat si am fugit la el (am putut doar sa-l ating pe piciorus, ca nu mi-l dadeau). L-am primit duminica, a 3-a zi dupa ce s-a nascut. Primise in tot acest timp lapte praf, bineinteles… Aveam sanii explozivi si foarte durerosi. Nu stiam nici ce se intampla, nici ce va urma. Am primit in brate o mogaldeata si mi s-a spus scurt: „Descurca-te!” Cu ce? L-am pus la san, asa cum am vazut ca ar trebui, nu era nimeni care sa-mi arate ce si cum. Bineinteles ca a fost greu: piticul plangea, aveam sanii mari si durerosi, nu putea sa prinda bine, nu iesea lapte cand ma mulgeam cu pompa, facusem ragade intr-o zi… Am chemat moasa cu care facusem Scoala Mamei, o doamna minunata – Anca Balasoiu, si m-a ajutat sa decongestionez sanii. Mare usurare! Mi-a dat si sfaturi bune cu ce sa fac acasa: masaj, dus cald si alaptat cat mai des. Primele 2 parti sunau foarte bine, ultima ridica ceva probleme. De ce? Pentru ca ma dureau teribil sanii! Ma simteam cea mai rea mama din lume, ca nu sunt in stare sa-mi hranesc copilul! Plangeam cand vedeam cum imi mulg sanii la maternitate in prosop si se minunau toate asistentele ca nu au mai vazut atata lapte la o cezariana (de parca ar fi o categorie aparte )! Udam prosoapele si piticul era hranit cu lapte praf… Saracul Pufu! Cand mi l-au dat in salon am actionat instinctiv. Toate studiile mele medicale si informatiile adunate din timpul sarcinii nu ma pregatisera pentru acel moment. Si era extraordinar!

Pufu a avut boala de reflux (diagnosticata, cu tablou clinic exact ca la carte: varsaturi in jet, voluminoase, si pe nasuc, si pe gurita). De cele mai multe ori avea unde de reflux in somn, ii iesea lapticul pe nasuc si se ineca – asa ca a dormit cu noi si nu i-am mai dat drumul. Cel mai important rol l-a avut sotul minunat pe care am avut sansa de a-l gasi – tatal perfect! Acest om minunat ma mangaia si era langa mine de fiecare data cand il alaptam pe Pufu, avea grija de noi, ne-a sprijinit in toate si nici nu a conceput sa nu-l alaptez sau sa nu-l purtam… El a fost sprijinul nostru si ii multumesc Domnului ca exista! Sper ca si Pufu va fi un asa tatic! Am ajuns acasa, alaptam cu mameloane de silicon si mi se rupeau bucati din mamelon la fiecare alaptat. Plangeam, strangeam din dinti, masam si mulgeam sanii (nu stiam ca mulsul stimuleaza), apoi adunam cojile si alte resturi de la rani din mameloanele de silicon si o luam de la capat. Cat? Pana au trecut ranile – o luna. O luna cu mameloane de silicon in care Pufu nu a prea simtit sanul. Marea minune e ca nu am conceput ideea de a lua lapte praf, ni se parea firesc sa alaptez si atunci trebuia doar sa gasim o metoda de a ne adapta la noua situatie.

Dupa o luna, Pufu a refuzat complet sanul. Nici cu mamelon, nici fara… Singura solutie gasita – muls si dat cu biberonul. De x ori pe zi, de cate ori era nevoie. N-a mai gustat lapte praf de cand a iesit din maternitate. Cand avea vreo 4-5 luni, am cunoscut un consilier in alaptare – Rox Dudus – care mi-a spus ca e o problema de hiperlactatie indusa si de relactare. Am uitat sa mentionez ca am schimbat frigiderul, ca nu ne mai incapea laptele in dfrigider! Scoteam peste 2 l de lapte pe zi, eram eu si vacuta Milka superproductiva! Era, cel mai probabil, o hiperlactatie indusa (am aflat muuult mai tarziu). Asa ca, am pus in practica sfaturile primite si am mai continuat nebunia biberonului inca 2 luni. Deci timp de 6 luni m-am muls zilnic, de nu stiu cate ori pe zi, ca sa-i ofer laptele de mamica din biberon.

De Anul Nou, Pufu ne-a facut o mare surpriza – a refuzat biberonul complet si a acceptat doar sanul. Brusc! Asa s-a trezit el intr-o dimineata Si de atunci nu i-a mai dat drumul! Avem 18 luni si de alaptare, 1 an de alaptat la san aproape si continuam.

Ce va pot spune din inima – orice probleme ati avea, sunt trecatoare! Nu merita sa renuntati la alaptare, e prea frumoasa aceasta perioada ca sa o pierdeti pentru cateva momente dificile!

Imbratisez cu drag toate mamicile!
Cristina

31 decembrie 2013

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!