Etichete

, , ,

Nasterea intr-un spital de stat din Romania a insemnat pentru aceasta mama despartirea de puiul ei imediat dupa nastere, ceea ce le-a adus un start extrem de dificil in alaptare

Sunt mamica unui baietel destul de mancacios, care iubeste titica de numa’, si care azi are 8 saptamani.
Daca privesc in spate ma minunez in continuu cum de n-am cedat si l-am alaptat in continuare. Cred ca doar Bunul Dumnezeu m-a ajutat.

Am nascut pe 19 iunie, cu cezariana. Am avut colostru inca de prin luna a 7-a. Mi-am dorit tare mult sa-l pot alapta. Operatia a fost la ora 22.00 iar a doua zi la ora 08.00 eram in picioare, mergeam, si aveam si sonda scoasa. Toata mobilizarea asta a fost ca sa pot ajunge la bebe cat mai repede. Nascand intr-un spital de stat mi s-a spus din start ca nu aduc bebeii la sectia de terapie. Asa ca mi-am pus in cap sa ajung eu cat mai repede pe salonul de lauze ca sa-mi dea baietelul.

In prima zi dupa operatie doar o data am avut voie (intr-un scaun cu rotile – desi eu mergeam perfect) sa fiu dusa sa-mi vad copilul (regulamentul spitalului).
Am zis ca asta este, n-aveam cum sa schimb eu lucrurile. Intre timp mi-am masat sanii cat am putut de des, asa cum am invatat la Lamaze, ca pe cand ma intalnesc cu bebe sa fiu „pregatita”). Am vazut inca din prima zi ca am colostru. Toata ziua aceea si noaptea ce a urmat au fost crunte: un dor nebun sa-mi mai vad bebele inca o data si sa-l pot lua in brate (am uitat sa va zic ca nu mi l-au dat in brate, doar mi l-a aratat o asistenta, din bratele ei).
In dimineata zilei a doua ardeam de nerabdare sa ajung la el, dar… veste proasta: nu aveau locuri libere in saloanele de lauze asa ca m-au tinut pana spre seara pe terapie. Eram ca o leoaica ce i-a fost furat puiul. Vedeam cum imi vine laptele si n-aveam pe cine sa pun sa-l pape… timp in care puiul meu bea intr-o veselie lapte praf.

Mi-am facut curaj si m-am dus la sectia de neonatologie sa-mi cer copilul sa-l pun la san, pana se elibereaza si pt mine un loc in salon. Asistenta de acolo mi-a spus pe un ton rastit ca nu are cum sa mi-l dea, ca n-am unde o sa-l alaptez (mare lucru ca m-ar fi lasat pe un scaun pe un hol…) si ca daca chiar vreau n-am decat sa ma mulg si sa le duc sa le dea ele din sticluta. A cazut cerul pe mine. N-am avut putere sa ma cert cu ea. Am izbucnit in plans si am ajuns la salonul de terapie (unde inca eram „cazata”) tot tinandu-ma de peretii holului. Aici a fost prima depresie prin care am trecut.
La super mari insistente s-a aranjat un pat si pt mine in salonul de lauze, spre dupa-masa zilei a doua. Prima intrebare pe care i-am pus-o puiului meu cand mi l-au adus pe salon si l-am tinut in brate pentru prima data a fost: tu sti cine sunt eu? Mi se parea ca ne-au despartit zeci de ani.
Oricum, l-am pus la san, dar dupa 2 zile in care a baut din sticluta, n-am reusit nici cu consilier in alaptare sa-l facem sa se ataseze corect la san. Nu va pot descrie ce ragade mi-au aparut in zilele ce au urmat: imi picura sange din sfarcuri. O data si pe obrajorul lui a ramas sange. Mameloanele de silicon nu le-a acceptat sub nici o forma. Am alaptat numai pe rana deschisa. Aveam asa dureri incat de fiecare data ziceam ca gata, a fost ultima data. Si totusi, cu un mare ajutor si sustinere din partea sotului meu, am mers mai departe. Cand se apropia ora ca bebe sa suga mi se umpleau ochii de lacrimi instant. Nici nu puteam sa ma duc eu spre bebe cu sanul, de frica durerii ce ma astepta. Sotul meu ii tinea capsorul si mi-l punea el la san. Imi muscam limba, mana, orice puteam, ca sa-mi distrag atentia de la durere. Asa am fost la ambii sani, timp de 4-5 saptamani.

Pe la saptamana a 4-a mi-a aparut un nodul la un san. Toata lumea si din ce am citit, m-au sfatuit sa-l masez sub apa calda si sa scot ce e acolo. Am incercat cateva ore si nimic, dupa care am zis sa merg totusi la spitalul unde am nascut si sa ma ajute cineva (un medic, o asistenta, o moasa, oricine). La spital m-au luat in primire niste rezidente care m-au trimis acasa: au zis ca daca nu e rosu si fierbinte sanul, ele nu au ce sa-mi faca, si sa las nodulul asa. Cea mai mare prostie a mea a fost ca le-am ascultat: peste 2 saptamani m-am trezit ca acel nodul era o punga cu puroi, iar eu aveam o mastita de toata frumusetea. Dupa 15 zile de antibiotic, moral la pamant, antiimflamatoare, ecografie mamara tot la 4 zile, lecitina si pus bebe in permanenta la sanul afectat, am scapat fara incizie sau punctie.
Abia acum, la 8 saptamani, pot zice ca a devenit si pt noi alaptatul un moment de dragoste intre mine si pruncul meu.

Am fost total nepregatita pentru experienta cu alaptarea. Nimeni nu m-a avertizat ce se poate intampla. Medicii sunt inconstienti cand separa mama de copil atatea zile. Sistemul medical e foarte rigid.
Oricum, cred intr-adevar ca orice mama poata alapta. Trebuie doar multa perseverenta, rabdare si credinta. Si eu am avut momente in care am crezut ca nu am lapte destul (mai ales la puseul de 6 saptamani) si ca ar trebui sa-i dau supliment. Dar m-am gandit ca mai bine il las sa-mi stimuleze el cat de mult productia de lapte, chiar daca lasa impresia ca nu se satura. Vroia titi foarte des, iar pe mine ma dureau (usturau) sanii de numa’.
Cam asta e povestea primelor 8 saptamani. Sper ca ceea ce urmeaza sa nu mai fie decat o poveste de dragoste, plina de bucurii.

Septembrie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!