Etichete

, ,

Iti trebuie mult curaj sa recunosti ca ai gresit. Povestea induiosatoare a unei mame din cuvintele careia razbate tristetea greseilor din trecut dar si sentimentul fericirii nepretuite de a avea puiul la san, in pofida startului  greu.

Mă numesc Cristina, sunt mama lui Luca (2 ani) și alăptez.

Povestea alăptării băiețelului meu este una cu hopuri și dâmburi. Vă anunț din start că am comis mai toate greșelile pe care puteam să le fac în privința asta și că îmi pare nespus de rău pentru lipsa mea de informare legată de alăptare. Femeile, deși fac astea din totdeauna, nu cunosc multe despre alăptare.

L-am născut pe Luca printr-o cezariană de urgență. Venisem întâmplător la un consult de rutină (38 de săptămâni), când medicul ginecolog mi-a spus că placenta e dezlipită și că am un mare hematom format în spatele acesteia. Am intrat în stare de șoc. Nici nu am întrebat dacă copilașul e bine. Nici nu prea gândeam. Undeva în sinea mea, știam că mă așteaptă o mare încercare. A fost o minune de la Dumnezeu, știu sigur! Am supraviețuit amândoi. Singurul caz din cariera doamnei doctor. Deși nu foarte prezentă cu spiritul pe masa de operație, am putut citi pe fețele tuturor din sala încordare și ușurare când totul s-a terminat cu bine.

Șocul, oboseala, durerile, faptul că atât eu, cât și pruncul eram la terapie intensivă, au dus la hrănirea acestuia cu lapte praf, din prima clipă până în a treia zi, când ”mi-a venit laptele”, puțin tare, așa credeam eu. Când mă storceam, scoteam câțiva ml, în timp ce alte femei de lângă mine umpleau borcănele întregi. În maternitate nu te învață nimeni, pentru că nu au timp. Nici nu am întrebat la început de rușine. Primul colostru l-am aruncat, credeam că nu e de ajuns. De fiecare dată când mă gândesc la momentul acela, îmi vine să…, nu mai contează, important e că m-am redresat…mai târziu. Înainte să nasc, am auzit de ”furia laptelui”, ”să sperăm că vei avea lapte”, ”dacă nu se satură, să-i dai completare”. Le-am luat de bune. O săptămână cât am stat în spital, l-am pus la sân de puține ori pentru că bebele trebuia să stea sub lampă. Acum cred că într-o oarecare măsură, evitam contactul cu puiul meu, era mic, fragil, nu știam ce să fac, mă lovise și o depresie. Când am ieșit din spital, am fost foarte fericită și totuși speriată: „eu acum ce fac cu copilul ăsta?!”.

Ajunsă acasă cu puiul meu, îl alăptam mai toată ziua, stătea la sân foarte mult, chiar și o oră. Cum îl puneam pe pat, se trezea și plângea. Nu înțelegeam unde-s copiii ăia care mănâncă și dorm toată ziua. Îi dădeam lapte praf, doar seara, ca să doarmă mai bine, la sfaturile unei asistente. Îmi dau seama că mă puteam lipsi de doza aia de lapte praf, copilul nu dormea mai bine, mai mult. El, prunc de-abia ieșit în lume, era singur și tânjea după atingerile mamei lui, asta pentru că eu nu voiam să-l ”învăț” să doarmă în pat cu noi. Nu am rezistat programului de treziri nocturne decât o seară, două. După ce l-am luat în pat cu noi, schimbarea s-a observat, nu mă mai simțeam atât de obosită, el dormea mai lin. Am observat schimbarea, dar nu am înțeles-o. În lunile următoare, am continuat cu câte un biberon, maxim două (foarte rar) de lapte praf pe zi, mărind cantitatea în funcție de vârsta copilului, ascultând cuminte de indicațiile cutiei de lapte praf. Ah, ba i-am introdus de la 2 săptămâni și ceai pentru colici, până pe la trei luni. În rătăcirea mea, l-am diversificat de la 4 luni, asta pentru a înlocui laptele praf, pe care începusem să-l consider nociv. Instinctul meu matern a fost mult timp adormit, nici cu ceaiul nu fusesem de acord în totalitate, din cauza conținutul ridicat de zahăr, nici cu laptele praf, pentru că nu era natural, era o reconstituire artificială, chimică a unei substanțe atât de minunate, precum e laptele matern. Am greșit mult, enorm și regret din suflet. Mi-am înăbușit instinctul de mamă și i-am ascultat pe alții.

De puseuri (de care am aflat de la voi), dinți și boli, am trecut datorită lăpticului meu.

Happy-end-ul poveștii mele e dat de faptul că am dat de grupul acesta, de la care am aflat, am înțeles ce greșeli să nu mai fac pe viitor. Îmi doresc foarte mult să-mi spăl păcatele la al doilea copil. Menționez că diversificarea începută la 4 luni nu a fost una adevărată, pentru că puiul meu se constipa des și o lăsam mai moale. Tot cam pe atunci am renunțat definitiv la laptele praf. Soțul meu mă mai întreabă, din când în când, cât îl mai alăptez pe Luca, asta pentru că nu înțelege chestiunea, eu îi zâmbesc și îi spun: nu știu, cât o fi… Și de câte ori nu am vrut să renunț. Să alăptezi e minunat, e lucrul care m-a făcut să-mi iubesc copilul. Când alăptez, ne simțim amândoi în siguranță.

24 februarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!