Am nascut, am dreptul sa alaptez! – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Nasterea intr-un spital de stat din Romania a insemnat pentru aceasta mama despartirea de puiul ei imediat dupa nastere, ceea ce le-a adus un start extrem de dificil in alaptare

Sunt mamica unui baietel destul de mancacios, care iubeste titica de numa’, si care azi are 8 saptamani.
Daca privesc in spate ma minunez in continuu cum de n-am cedat si l-am alaptat in continuare. Cred ca doar Bunul Dumnezeu m-a ajutat.

Am nascut pe 19 iunie, cu cezariana. Am avut colostru inca de prin luna a 7-a. Mi-am dorit tare mult sa-l pot alapta. Operatia a fost la ora 22.00 iar a doua zi la ora 08.00 eram in picioare, mergeam, si aveam si sonda scoasa. Toata mobilizarea asta a fost ca sa pot ajunge la bebe cat mai repede. Nascand intr-un spital de stat mi s-a spus din start ca nu aduc bebeii la sectia de terapie. Asa ca mi-am pus in cap sa ajung eu cat mai repede pe salonul de lauze ca sa-mi dea baietelul.

In prima zi dupa operatie doar o data am avut voie (intr-un scaun cu rotile – desi eu mergeam perfect) sa fiu dusa sa-mi vad copilul (regulamentul spitalului).
Am zis ca asta este, n-aveam cum sa schimb eu lucrurile. Intre timp mi-am masat sanii cat am putut de des, asa cum am invatat la Lamaze, ca pe cand ma intalnesc cu bebe sa fiu „pregatita”). Am vazut inca din prima zi ca am colostru. Toata ziua aceea si noaptea ce a urmat au fost crunte: un dor nebun sa-mi mai vad bebele inca o data si sa-l pot lua in brate (am uitat sa va zic ca nu mi l-au dat in brate, doar mi l-a aratat o asistenta, din bratele ei).
In dimineata zilei a doua ardeam de nerabdare sa ajung la el, dar… veste proasta: nu aveau locuri libere in saloanele de lauze asa ca m-au tinut pana spre seara pe terapie. Eram ca o leoaica ce i-a fost furat puiul. Vedeam cum imi vine laptele si n-aveam pe cine sa pun sa-l pape… timp in care puiul meu bea intr-o veselie lapte praf.

Mi-am facut curaj si m-am dus la sectia de neonatologie sa-mi cer copilul sa-l pun la san, pana se elibereaza si pt mine un loc in salon. Asistenta de acolo mi-a spus pe un ton rastit ca nu are cum sa mi-l dea, ca n-am unde o sa-l alaptez (mare lucru ca m-ar fi lasat pe un scaun pe un hol…) si ca daca chiar vreau n-am decat sa ma mulg si sa le duc sa le dea ele din sticluta. A cazut cerul pe mine. N-am avut putere sa ma cert cu ea. Am izbucnit in plans si am ajuns la salonul de terapie (unde inca eram „cazata”) tot tinandu-ma de peretii holului. Aici a fost prima depresie prin care am trecut.
La super mari insistente s-a aranjat un pat si pt mine in salonul de lauze, spre dupa-masa zilei a doua. Prima intrebare pe care i-am pus-o puiului meu cand mi l-au adus pe salon si l-am tinut in brate pentru prima data a fost: tu sti cine sunt eu? Mi se parea ca ne-au despartit zeci de ani.
Oricum, l-am pus la san, dar dupa 2 zile in care a baut din sticluta, n-am reusit nici cu consilier in alaptare sa-l facem sa se ataseze corect la san. Nu va pot descrie ce ragade mi-au aparut in zilele ce au urmat: imi picura sange din sfarcuri. O data si pe obrajorul lui a ramas sange. Mameloanele de silicon nu le-a acceptat sub nici o forma. Am alaptat numai pe rana deschisa. Aveam asa dureri incat de fiecare data ziceam ca gata, a fost ultima data. Si totusi, cu un mare ajutor si sustinere din partea sotului meu, am mers mai departe. Cand se apropia ora ca bebe sa suga mi se umpleau ochii de lacrimi instant. Nici nu puteam sa ma duc eu spre bebe cu sanul, de frica durerii ce ma astepta. Sotul meu ii tinea capsorul si mi-l punea el la san. Imi muscam limba, mana, orice puteam, ca sa-mi distrag atentia de la durere. Asa am fost la ambii sani, timp de 4-5 saptamani.

Pe la saptamana a 4-a mi-a aparut un nodul la un san. Toata lumea si din ce am citit, m-au sfatuit sa-l masez sub apa calda si sa scot ce e acolo. Am incercat cateva ore si nimic, dupa care am zis sa merg totusi la spitalul unde am nascut si sa ma ajute cineva (un medic, o asistenta, o moasa, oricine). La spital m-au luat in primire niste rezidente care m-au trimis acasa: au zis ca daca nu e rosu si fierbinte sanul, ele nu au ce sa-mi faca, si sa las nodulul asa. Cea mai mare prostie a mea a fost ca le-am ascultat: peste 2 saptamani m-am trezit ca acel nodul era o punga cu puroi, iar eu aveam o mastita de toata frumusetea. Dupa 15 zile de antibiotic, moral la pamant, antiimflamatoare, ecografie mamara tot la 4 zile, lecitina si pus bebe in permanenta la sanul afectat, am scapat fara incizie sau punctie.
Abia acum, la 8 saptamani, pot zice ca a devenit si pt noi alaptatul un moment de dragoste intre mine si pruncul meu.

Am fost total nepregatita pentru experienta cu alaptarea. Nimeni nu m-a avertizat ce se poate intampla. Medicii sunt inconstienti cand separa mama de copil atatea zile. Sistemul medical e foarte rigid.
Oricum, cred intr-adevar ca orice mama poata alapta. Trebuie doar multa perseverenta, rabdare si credinta. Si eu am avut momente in care am crezut ca nu am lapte destul (mai ales la puseul de 6 saptamani) si ca ar trebui sa-i dau supliment. Dar m-am gandit ca mai bine il las sa-mi stimuleze el cat de mult productia de lapte, chiar daca lasa impresia ca nu se satura. Vroia titi foarte des, iar pe mine ma dureau (usturau) sanii de numa’.
Cam asta e povestea primelor 8 saptamani. Sper ca ceea ce urmeaza sa nu mai fie decat o poveste de dragoste, plina de bucurii.

Septembrie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Anunțuri

Povestea noastra – Anca si Antonia

Dorinta de a-si alapta fetita a invins toate temerile, nelinistea si obiectiile celor din jur. Un indemn minunat de la o mama dedicata: Alaptati!

SAM_1306Sunt fericita mamica a unei fetite de 4 luni,frumoasa, sanatoasa si plina de energie. Alaptarea pentru mine a fost inca dinainte de a naste un lucru atat de frumos, incat mi-am dorit enorm sa fac tot ce-mi va sta in putere sa-i dau puiului meu cel mai important lucru: laptele matern.

Experienta alaptarii pot spune ca a debutat inca de cand eram insarcinata, cand am inceput sa ma informez despre acest miracol. Am fost la diferite conferinte pe acest subiect si toate m-au facut sa-mi doresc enorm orice s-ar intampla si oricat de greu ar fi la inceput, sa-mi alaptez bebelusa.

Am un regret in suflet ca nu am putut sa o tin la piept pe micuta imediat dupa nastere (chiar daca a fost o nastere naturala), mi-ar fi placut sa o pot tine la pieptul meu macar 10 minute, sa simta caldura mea nu raceala asistentelor care au luat-o repede din sala de nasteri… mult prea repede. Abia dupa 2 ore, ametita cum eram, am reusit sa o strang in brate cum trebuie, sa o simt, sa ma simta. Am nascut seara la 19.50 si dimineata la ora 6 eram prezenta la salonul de alaptat. Avem o dorinta imensa de a o alapta, desi din sani nu curgea inca nimic.

Am luat-o in brate si am incercat sa o fac sa suga. A fost greu, insa in primele 2 zile am reusit sa-i dau acele cateva picaturi de colostru. Ba sugea, ba ii deschideam gurita si ii picuram greoi acele picaturi mulse cu mana, dar stiam ca la fiecare 3 ore trebuie sa ia de la mine acei anticorpi atat de importanti.

In ziua in care am plecat acasa, a 3-a zi, incepuse sa-mi vina laptele de tranziție, simteam sani plini si calzi. Exact in acea zi ea nu prea a supt. Mi-a fost teama ca s-ar putea angorja sanii si am rugat o asistenta sa ma lase sa ma mulg la pompa electrica sa desfund canalele in ideea ca va curge mai usor si va putea sa apuce sanul si sa pape. Am aflat mai apoi ca cel mai buna metoda de a evita angorjarea sanilor este bebe la san cat mai des, iar in caz de angorjare detensionare manuala. Asistenta din acea zi mi-a recomandat sa folosesc pana se formeaza sanul si pana imi trec ragadele care aparusera, mameloane de silicon, desi stiu ca nu sunt recomandate deoarece pot ingreuna transferul de lapte sau, daca bebe se obisnuieste cu ele, pot fi dificil de scos.

A fost foarte greu la inceput acasa, sanii erau plini, imi era teama sa nu fac mastita din cauza furiei laptelui, bebelusa nu sugea cum trebuie, trebuia sa ma mulg mult, sfarcurile ma dureau. 2 nopti i-am dat lapte muls cu biberonul si din a 3-a zi, de teama sa nu se invete cu biberonul am inceput sa o hranesc cu lingurita. Inca 1 zi cu lingurita si apoi a inceput usor usor sa suga.

Datorita mameloanelor de silicon ranile nu erau atat de dureroase si s-au vindecat in aproximativ 3 saptamani cu Garmastan si Purelan (lanolina). Exact cand a facut fetita 3 saptamani am reusit sa renuntam si la mameloanele de silicon si ne-am bucurat amandoua de sesiunile de alaptare cat se poate de natural.

Au fost multe momente cand cei din jur m-au presat, ba ca nu am lapte suficient, ba ca nu se satura, insa eu am crezut cu indarjire ca am, ca pot face fata acestei provocari, imi doream enorm sa o alaptez exclusiv la san in ciuda tuturor presiunilor, si am reusit.

Sfatuiesc mamele sa nu renunte sub nici o forma la alaptat, sa se informeze. Sunt acele puseuri de crestere la bebelusi care dau impresia de lapte insuficient, insa in realitate bebe vrea sa suga mai des tocmai pentru a stimula lactatia, pentru ca laptele sa tina pasul cu nevoile lui. Alaptati-va bebelusii ori de cate ori acestia vor, nu incercati sa le faceti un program strict. Cu timpul si-l vor face singuri, alaptarea trebuie sa fie la cerere. Daca este cerere este si oferta!

Multumesc lui Dumnezeu ca are 4 luni si a primit doar san, oricat de greu mi-a fost sau cate pareri din exterior am primit, am continuat si imi doresc enorm sa-i dau doar san. Multi au fost cei care m-au sfatuit sa-i dau lapte praf noaptea ca sa ne odihnim, insa cu riscul de a ma trezi de nenumarate ori pe noapte am refuzat. Si acum sunt nopti in care ne trezim de 2-3 ori pentru supt dar si nopti cand ne trezim din ora in ora, dar sunt bucuroasa ca ii pot oferi lapticul special creat de natura pentru ea.

Cu siguranta aceasta perioada va trece, sunt optimista, insa sunt bucuroasa ca pana acum am putut face fata cu brio acestei frumoase experiente a alaptarii. Imi doresc din suflet sa o pot alapta pe fetita mea pana la minim 2 ani, cred cu tarie ca pe langa dragoste si educatie laptele matern e cel mai pretios dar pe care il poti oferi puiului tau!

Nimic nu se compara cu sentimentele pe care le incerci cand iti pui copilul la san: BUCURIE, IMPLINIRE, DRAGOSTE…e cel mai frumos lucru!

SAM_1311

Sfaturi pentru viitoarele mamici:

Nu refuzati acest dar al naturii, e unic si nici o formula de lapte praf nu-l poate inlocui oricat de scumpa ar fi!
Nu renuntati oricate sfaturi si remarci (ca nu ati avea suficient lapte) ati primi de la bunici, soacre si alte prietene.
Credeti cu tarie ca aveti cel mai bun lapte pentru puiul vostru si asa va fi!

Orice femeie poate alapta, trebuie doar sa-ti doresti cu adevarat, din tot sufletul!”

 ***Povestea a fost  scrisa cand fetita avea 4 luni,insa acum are 1 an si 8 luni si inca papa cel mai bun laptic, adica cel de la mami; nimic nu e mai frumos decat sa auzi ,,mami, titica,titica,titica”…

Speram ca povestea noastra sa fie de folos si altor mamici.

 Va multumim!

28 februarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Ajutor de la mama la mama, pentru alaptare lina

O mama informata care are insa un start greu din cauza lipsei de suport a personalului medical. Ajutorul vine de la alte mamici, dornice sa vada cat mai multi bebelusi alaptati si fericiti.

Salut!

Povestea mea este una frumoasa… intr-un final 🙂

Albert a venit pe lume pe cale naturala, fara anestezie, dupa un travaliu de o ora si jumatate. Da, ati inteles bine! Am fost eroina pentru toate prietenele mele, dar de fapt…am avut muuult noroc.

Povestea alaptatului a inceput inainte de nastere. Eram in luna a cincea, in concediu, la mare si Cosmina Cos a aflat ca sunt insarcinata. Pentru ca ne cunoastem de foarte mult timp s-a implicat mult in „cazul” meu, m-a intrebat cum vreau sa nasc, daca am de gand sa alaptez, mi-a povestit despre grup si mi-a dat o bibliografie de citit. Tot acest bombardament de informatii a fost in soc pentru mine, trebuie sa recunosc. Nu imi pusesem foarte multe intrebari existentiale pana atunci. Stiam ca voi naste natural si ca voi alapta. Nu stiam cat, cum, de ce. Glumeam cu sotul meu si ii ziceam ca imi iau cartile pe plaja ca la cat a fost Cosmina de serioasa este in stare sa ma asculte. :))
Zis si facut. Am intrat pe grup si am inceput sa citesc. Am vazut atunci cate probleme au mamicile si cate informatii pe care eu le ignorasem erau!
Pana am nascut citisem tot ce era la files si imi ziceam ca sunt pregatita.

Experienta de la spital (Athena Timisoara) a fost una urata din punct de vedere al alaptatului.
Erau doar fete zambitoare, dar ajutor propriu-zis nu am avut.
I-am dat copilului lapte praf cand i-am rugat sa nu o faca!
Tinusem copilul langa mine tot timpul ca sa-l pot supraveghea sa nu primeasca lapte praf. Dupa pranz era program de vizita si urmau sa vina prieteni si la mine si la colega de salon. Am decis ca e mai bine sa nu-l expun asa tare si am dus copilul la asistente, prietenii urmand sa-l vada la geam. I-am rugat sa mi-l aduca daca vrea sa manance in cele 2 ore. Au venit prietenii mei si m-am dus cu ei la geam sa le arat copilul. Lipsea. Am intrat inauntru si stupefiata am vazut cum o asistenta ii indesa un biberon de lapte praf! Am intrebat de ce face asta si mi-a raspuns ca el oricum nu vrea! Nu asta era ideea… Saracul era murdarit pe la gurita de parca mancase creta!

In zilele de la spital nu am reusit sa il alaptez exclusiv. Cand am cerut copilul noaptea mi-au spus ca nu au vrut sa ma deranjeze! :)) Cum adica sa ma deranjeze copilul meu?!

M-au ajutat cu atasarea doar la insistentele mele si oricum fara rezultat. Ridicau din umeri si intorceau spatele si mai spuneau si ca „nu am inca lapte” 🙂

Aveam sanii tari si am cerut o pompa de muls. Am reusit sa mulg 20 ml si s-au uitat la mine asa parca cu mila si mi-au zis ca nu este suficient ce am eu acolo si l-au aruncat…

Intr-o zi copilul dormea de 6-7 ore si mi-au zis ca trebuie sa-l trezeasca sa ii dea lapte praf ca se deshidrateaza 🙂 Adica nici nu isi puneau problema sa-l alaptez.

Pe fisa de externare era bifat „alaptat natural exclusiv”. Mincinosii!

Abia asteptam sa ajung acasa. Asteptam sa fie liniste si sa depasim acest impas. Deja eram speriata si ma gandeam ca in teorie era atat de simplu, dar in practica nu era deloc asa. Tot ce citisem parca nu se potrivea cu realitatea.

Acasa nu imi dadeam seama daca suge sau nu. El statea la san, dar eu nu simteam nimic si nici nu auzeam cum inghite, acel supt-supt-inghitit. In ziua aceea sotul meu i-a dat lapte praf. Mi-am zis ca sunt obosita, ca nu stiu ce se intampla, dar ca „maine” nu se va mai intampla asta.

A doua zi, la fel. Sugea putin, apoi plangea foarte tare. Stiam ca ceva nu fac bine, dar nu imi dadeam seama ce. Sanii mei erau tari ca piatra si nu reuseam sa-i detensionez nicicum.

Spre seara copilul era in aceeasi stare, nu reusisem sa il alaptez. Atunci sotul meu mi-a propus sa vorbim cu un doctor, dar pana una alta sa-i dau lapte praf. Era clar ca ceva nu era in regula.

In seara aia i-a dat 60 ml de lapte praf si cand am vazut asta am iesit din camera si am inceput sa plang. Nu pricepeam ce nu fac bine. Nu intelegeam de ce eu, cu atatea informatii la indemana nu reuseam ceva ce altii au facut-o de-a lungul anilor in mod natural. La mine parca nu era nimic instinctiv.

Mi se parea ca la fiecare doza de lapte praf eu pierd teren, ca nu voi reusi niciodata sa-l alaptez exclusiv, mi se parea cel mai urat cosmar si un esec inexplicabil.

Atunci m-a contactat prietena mea, Corina Pienar, care nascuse si ea de 3 saptamani. M-a intrebat cum merge si daca ma descurc. I-am zis atunci of-ul meu. I-am zis ca nu e ok, ca ceva nu merge si ca am nevoie de ajutor.

M-a sfatuit sa o contactez pe dna. Teodora Vicol si mi-a mai dat numarul Cristinei Dan.

Am sunat-o atunci, pe dna. Vicol, dar nu mi-a raspuns imediat. Era, ce-i drept, sambata seara. Apoi am sunat-o pe Cristina care mi-a raspuns si cu care am discutat pret de vreo 40 min.
Cu vocea ei calma imi punea intrebari, incerca sa ma linisteasca si sa afle care e problema. Mi-a povestit si din experienta ei si s-a oferit sa vina sa ma ajute a doua zi dimineata. Am acceptat cu drag ajutorul si ramasese stabilit sa ne vedem dimineata.

Dupa discutia cu ea parca mi-am incarcat bateriile, castigasem din nou incredere in mine si mi-am zis ca TREBUIE sa reusesc.

Noaptea s-a trezit Albert sa manance. Incercasem din nou sa-l alaptez la orizontala, cum o faceam de obicei si iar nu a mers… L-a luat sotul meu in brate si stateam amandoi ca prostii si nu stiam ce sa facem. La un moment dat a zis Luci (sotul meu) „Dar nu il tii bine, uite! asa trebuie sa il pui”. Si cum stateam in picioare mi l-a impins cumva la san, dar a „nimerit” atat de bine ca Albert a inceput sa suga dintr-o data eficient si sa nu se dezlipeasca de acolo. Am simtit asta din prima secunda. I-am zis „Stai! Nu te misca!”. Si am ramas asa amandoi pana s-a saturat copilul. Eram super fericita!

Si asta a fost 🙂 Atunci am descoperit atasarea corecta. Din acel moment nu i-am mai dat lapte praf si totul a decurs foarte bine.

A doua zi am sunat-o fericita pe Cristina sa-i spun vestea cea mare. 🙂

In primele saptamani au urmat 1000 de alte intrebari pe care i le puneam Corinei sau Cosminei. Au avut muuulta rabdare cu mine. 🙂

Diana H

De atunci nu m-a mai impiedicat nimic si nimeni sa alaptez copilul. Am stiut sa dau ignore oricarui sfat „binevoitor”.

Nu i-am urmarit greutatea, nu am fost stresata ca se satura sau nu se satura. Pur si simplu simteam ca suntem bine.

Mama, soacra, bunicile si alte rubedenii mi-au mai spus ca ele ne dadeau „ceiut”, intrebau daca se satura Albert, ca ele stiau ca pe vremea lor unele femei nu aveau „lapte gras” si nu le lasau doctorii sa alapteze. Zambeam, nu incercam sa le lamuresc, si le spuneam ca noi suntem bine si ca am „noroc” ca eu am lapte bun si suficient. :))

Multumesc grupului Alapteaza pentru ca ne-a salvat! Avem 4 luni si jumatate de tzitzi si suntem foarte fericiti 🙂

Diana Suciu

24 februarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Cel mai destept bebelus: mami, chiar nu vreau lapte praf, alapteaza-ma!

Bebelusii stiu ce e mai bun pentru ei! Chiar daca uneori greutatile de la inceputul alaptarii si ranile ingrozitoare pot convinge o mama sa incerce sa ii dea lapte praf bebelusului ei, refuzul de a lua biberonul ii reaminteste ca fetita ei are nevoie doar de laptele magic al mamei!

Buna ziua, ma numesc Andreea si vreau sa va povestesc experienta de la inceputul alaptarii bebelinei mele, in speranta ca aceasta va ajuta sau va incuraja cat mai multe mamici dornice sa le ofere puiutilor lor cea mai buna sursa de hrana din lumea asta si anume laptele matern.

Am nascut-o pe fetita mea pe 16 septembrie 2013 printr-o operatie de cezariana programata, deoarece era in pozitie pelviana. Fetita mea a venit pe lume intr-o maternitate dintr-un spital privat din orasul in care locuim. Am ales aceasta maternitate deoarece vroiam sa avem sprijin non-stop si sa ne simtim in siguranta, lucru pe care, din pacate, in spitalele noastre de stat nu prea-l intalnesti. Operatia a decurs bine, fara incidente, iar la o ora dupa ce am iesit din sala de operatie, moasele mi-au si adus bebelina sa o pun la san. Era o mogaldeata de 3440 g si 54 cm care abia astepta sa fie alaptata. Moasele au fost foarte rabdatoare si dragute si ne-au ajutat sa ne acomodam. Mi-au aratat cum sa pun copilul corect la san, cum sa stau si eu intr-o pozitie confortabila si sa ma relaxez transmitandu-i puiutului meu o stare de bine. Eram foarte incantata ca devenisem mamica si abia asteptam sa alaptez. Aveam mari emotii, care nu m-au lasat sa dorm deloc in prima noapte, fiind si la terapie intensiva. Mi-au spus ca doar de dimineata ma vor muta in salon cu fetita mea. Pe timpul noptii nu mi-au mai adus fetita sa o alaptez si i-au dat lapte praf, in ideea ca eu sa ma refac si odihni dupa operatie. Abia asteptam sa rasara soarele sa imi vad minunea si sa fie langa mine pentru totdeauna.

Dimineata m-au transferat in salon impreuna cu fetita mea care dormea. M-au lasat singura cu ea si mi-au spus ca daca am nevoie sa ma ridic vor veni sa ma ajute, fiindca din cauza operatiei imi era greu si ameteam foarte tare. Ma uitam la ea in continuu, admiram ce frumos doarme si ma gandeam: Ce ma fac daca se trezeste? Cum sa o iau in brate? Cum sa o pun la san singura? Oare ma descurc? Lasa ca vine mama si ma ajuta… Imi era rusine sa cer ajutorul asistentelor. La cateva minute dupa ce ma gandeam eu ce voi face s-a si trezit micuta si a inceput sa planga. Repede m-am ridicat sa o iau in brate si ma gandeam ca de foame plange asa ca am pus-o la san. Cum? Nici eu nu mai stiu…Cred ca instinctul m-a ghidat. Si a inceput sa pape micuta mea, dar de emotii nu cred ca am pus-o corect la san. Mi s-au facut niste ragade urate care usturau foarte tare. Fetita mea adormea mereu cu sanul in gurita si eu credeam ca s-a saturat, cand colo ea obosea. De fiecare data cand ii scoteam sanul din gurita plangea, astfel ca asistentele mi-au adus sticluta cu lapte praf sa ii dau completare. Mare greseala. Observasem ca daca bea lapte praf doarmea cate 3 ore in continuu iar daca nu ii dadeam, se trezea si cerea sa pape din ora in ora.

Noroc mare am avut cu sora mea mai mare care a putut sa ma sfatuiasca, fiind si ea mamica, mi-a zis sa nu ii dau deloc lapte praf fetitei fiindca imi scade secretia lactata si s-ar putea obisnui cu sticla si sa nu mai imi ia sanul deloc, si voi ramane fara lapte. Asa am si facut chiar daca fetita vroia sa stea toata ziua cu sanul in gura. Dupa ce am venit acasa au inceput problemele. Am avut „furia laptelui” si am facut si mastita, iar fetita mea se chinuia sa ia sanul stang in gurita, parca nu reusea sa pape din el. La cel stang am avut niste rani foarte mari, incat plangeam de fiecare data cand trebuia sa ii dau sa pape din el. Am crezut ca nu se mai vindeca niciodata. Si acum este deformat, un sfert mi l-a mancat cu totul. Pe zi ce trecea tot mai adanca era rana si mare cat toata suprafata mamelonului. De multe ori ii dadeam sa pape si guritza se murdarea cu sange pe margini. Pana cand am zis stop! Asa nu se mai poate. M-am gandit sa fac o pauza cu sanul stang, sa ii dau doar din dreptul. Cateva zile a functionat treaba bine, insa mi se parea ca nu mai face fata sanul drept si ca nu se mai satura. Oricum simteam la stangul dureri, noduli si am inceput sa fac din nou febra din cauza mastitei. Am trecut prin clipe de cosmar, cure de antibiotice (augmentin-compatibile cu alaptarea), nopti nedormite, mi se facea rau doar cand se trezea fetita sa pape, ma ingrozea faptul ca iar trebuie sa o alaptez si nu mai rezistam sa suport atata durere.

Altceva nu faceam numai o alaptam, ma mulgeam, si iar o alaptam. Am simtit ca nu mai fac fata si nu ma puteam bucura de ea deloc. Toata lumea imi zicea sa renunt la alaptat (in afara de sora mea, careia ii multumesc), sa ii dau lapte praf. Asa ca i-am spus sotului meu sa cumpere o cutie de lapte praf si ce sa vezi?! Nici vorba sa il pape. Facea un scandal cand ma apropiam cu sticla de gurita ei ca ne auzeau toti vecinii 🙂

Nu am avut de ales decat sa o alaptez, ca doar nu era sa o las sa planga de foame. Si uite asa au trecut vreo 2 luni si ranile mele s-au vindecat. Am putut alapta fara dureri si cu placere, pana am dat de puseele de crestere si nu stiam ce se intampla. De ce nu se mai satura fetita mea? Nu mai aveam lapte? Iar am incercat sa ii dau lapte praf si l-a baut saracuta, era foarte foame fiindca eu in loc sa am rabdare si sa o pun la san cat mai des, eu am cedat si am ales calea usoara. Dar nici asta nu a durat mult fiindca bebelina mea numai atunci a baut laptele praf, in rest nu l-a mai vrut niciodata! Dupa ce m-am informat despre puseele de crestere, nici nu am mai incercat sa ii mai dau.

Acum avem 4 luni si jumatate, papam numai san, avem 7,4 kg si sunt foarte mandra ca alaptez! Am un copil sanatos si voi alapta cat de mult am sa pot!

30 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Povestea noastra, Cristina si Luca

Iti trebuie mult curaj sa recunosti ca ai gresit. Povestea induiosatoare a unei mame din cuvintele careia razbate tristetea greseilor din trecut dar si sentimentul fericirii nepretuite de a avea puiul la san, in pofida startului  greu.

Mă numesc Cristina, sunt mama lui Luca (2 ani) și alăptez.

Povestea alăptării băiețelului meu este una cu hopuri și dâmburi. Vă anunț din start că am comis mai toate greșelile pe care puteam să le fac în privința asta și că îmi pare nespus de rău pentru lipsa mea de informare legată de alăptare. Femeile, deși fac astea din totdeauna, nu cunosc multe despre alăptare.

L-am născut pe Luca printr-o cezariană de urgență. Venisem întâmplător la un consult de rutină (38 de săptămâni), când medicul ginecolog mi-a spus că placenta e dezlipită și că am un mare hematom format în spatele acesteia. Am intrat în stare de șoc. Nici nu am întrebat dacă copilașul e bine. Nici nu prea gândeam. Undeva în sinea mea, știam că mă așteaptă o mare încercare. A fost o minune de la Dumnezeu, știu sigur! Am supraviețuit amândoi. Singurul caz din cariera doamnei doctor. Deși nu foarte prezentă cu spiritul pe masa de operație, am putut citi pe fețele tuturor din sala încordare și ușurare când totul s-a terminat cu bine.

Șocul, oboseala, durerile, faptul că atât eu, cât și pruncul eram la terapie intensivă, au dus la hrănirea acestuia cu lapte praf, din prima clipă până în a treia zi, când ”mi-a venit laptele”, puțin tare, așa credeam eu. Când mă storceam, scoteam câțiva ml, în timp ce alte femei de lângă mine umpleau borcănele întregi. În maternitate nu te învață nimeni, pentru că nu au timp. Nici nu am întrebat la început de rușine. Primul colostru l-am aruncat, credeam că nu e de ajuns. De fiecare dată când mă gândesc la momentul acela, îmi vine să…, nu mai contează, important e că m-am redresat…mai târziu. Înainte să nasc, am auzit de ”furia laptelui”, ”să sperăm că vei avea lapte”, ”dacă nu se satură, să-i dai completare”. Le-am luat de bune. O săptămână cât am stat în spital, l-am pus la sân de puține ori pentru că bebele trebuia să stea sub lampă. Acum cred că într-o oarecare măsură, evitam contactul cu puiul meu, era mic, fragil, nu știam ce să fac, mă lovise și o depresie. Când am ieșit din spital, am fost foarte fericită și totuși speriată: „eu acum ce fac cu copilul ăsta?!”.

Ajunsă acasă cu puiul meu, îl alăptam mai toată ziua, stătea la sân foarte mult, chiar și o oră. Cum îl puneam pe pat, se trezea și plângea. Nu înțelegeam unde-s copiii ăia care mănâncă și dorm toată ziua. Îi dădeam lapte praf, doar seara, ca să doarmă mai bine, la sfaturile unei asistente. Îmi dau seama că mă puteam lipsi de doza aia de lapte praf, copilul nu dormea mai bine, mai mult. El, prunc de-abia ieșit în lume, era singur și tânjea după atingerile mamei lui, asta pentru că eu nu voiam să-l ”învăț” să doarmă în pat cu noi. Nu am rezistat programului de treziri nocturne decât o seară, două. După ce l-am luat în pat cu noi, schimbarea s-a observat, nu mă mai simțeam atât de obosită, el dormea mai lin. Am observat schimbarea, dar nu am înțeles-o. În lunile următoare, am continuat cu câte un biberon, maxim două (foarte rar) de lapte praf pe zi, mărind cantitatea în funcție de vârsta copilului, ascultând cuminte de indicațiile cutiei de lapte praf. Ah, ba i-am introdus de la 2 săptămâni și ceai pentru colici, până pe la trei luni. În rătăcirea mea, l-am diversificat de la 4 luni, asta pentru a înlocui laptele praf, pe care începusem să-l consider nociv. Instinctul meu matern a fost mult timp adormit, nici cu ceaiul nu fusesem de acord în totalitate, din cauza conținutul ridicat de zahăr, nici cu laptele praf, pentru că nu era natural, era o reconstituire artificială, chimică a unei substanțe atât de minunate, precum e laptele matern. Am greșit mult, enorm și regret din suflet. Mi-am înăbușit instinctul de mamă și i-am ascultat pe alții.

De puseuri (de care am aflat de la voi), dinți și boli, am trecut datorită lăpticului meu.

Happy-end-ul poveștii mele e dat de faptul că am dat de grupul acesta, de la care am aflat, am înțeles ce greșeli să nu mai fac pe viitor. Îmi doresc foarte mult să-mi spăl păcatele la al doilea copil. Menționez că diversificarea începută la 4 luni nu a fost una adevărată, pentru că puiul meu se constipa des și o lăsam mai moale. Tot cam pe atunci am renunțat definitiv la laptele praf. Soțul meu mă mai întreabă, din când în când, cât îl mai alăptez pe Luca, asta pentru că nu înțelege chestiunea, eu îi zâmbesc și îi spun: nu știu, cât o fi… Și de câte ori nu am vrut să renunț. Să alăptezi e minunat, e lucrul care m-a făcut să-mi iubesc copilul. Când alăptez, ne simțim amândoi în siguranță.

24 februarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Mamico, crede in tine si in copilul tau!

O poveste minunata, despre o mama care nu se lasa descurajata de diagnostice pesimiste si recomandari repetate de suplimentare cu lapte praf si care decide sa isi asculte instinctul de mama.

Ieri am facut 8 luni si, pentru prima data de cand am nascut, sunt linistita. Sa va spun cum si de ce. Toata sarcina am auzit ca fetita mea are caputul cu 2-3-4 saptamani mai mic decat varsta sarcinii si, desi am schimbat 3 ginecologi, niciunul nu a fost in stare sa imi spuna ce inseamna asta. Eram un pic agitata deoarece perdusem prima sarcina si megeam cu gandul departe in ingrijorari. Desi urma sa nasc fix dupa 36 de ani, imi doream o nastere naturala.

In saptamana 37 fetita a pus 120 gr din cauza placentei imbatranite, mai putin de 4 ori fata de cat pusese pana atunci. Au urmat teste de stres, consultatii din 2 in doua zile. De ziua mea, dupa ce in ultimele 24 de ore fetita nu s-a mai miscat vioi in burtica, s-a decis cezariana in saptamana 38/39. Fetita s-a nascut cu 2460 gr si ceva complicatii cu cezariana, din cauza faptului ca aveam uterul ciudat ca forma si au scos-o un pic mai greu. Cand au plecat cu ea, am vrut sa ma ridic de pe masa sa merg cu ea. Desi am avut lapte – chiar ma temeam de furia laptelui, nu mi s-a adus fetita in 4 zile decat de doua ori, in ciuda faptului ca le-am mituit pe asistente sa mi-o aduca. Nu mi s-a luat laptele muls si eu, total neinformata, am lasat lucrurile asa. Ba chiar m-am lasat pe mana unei asistente binevoitoare – intuiti voi ghilimelele – sa imi desfunde canalele, o metoda barbara de muls care mai degraba infunda canale. In loc sa aduca puii mici la san, “desfundau“ ele, asistente, infirmiere, pe bani.

Bebita era la sectia de imaturi, eu la terapie intensiva. M-am ridicat in 12 ore de la operatie, lapte matura am avut in 24 de ore si din a treia zi am refuzat calmantele si le-am cerut sa imi scoata sonda sa pot merge la ea. Sonda  au scos-o abia in ziua a 4-a. M-am dus direct la fetita si de atunci nu m-a mai luat nimeni de acolo. Nu mi-au dat voie sa o pun la san, m-am muls si ii dadeau completare lapte praf. Dupa o saptamana, a scazut 180 de grame, insa a inceput apoi sa ia in greutate. Astfel, am plecat acasa cu 2400 gr, cu indicatia sa ii dau lapte praf completare si lapte matern muls si sa nu o pun la san decat dupa ce face 3 kg.

Am ajuns acasa, am fost adoptata de grupul Alapteaza si dupa o saptamana am aruncat laptele praf si am pus fetita la san. Initial cu mameloane de silicon si apoi incet incet direct la san. De ce va zic asta? Pentru ca a fost o greseala, cum greseala a fost si sa o iau cu suzeta din maternitate, i-o facusera desteptele de asistente „cadou”, ca le placea de ea si nu vroiau sa planga. Daca as fi stiut, le-as fi dat cu suzeta in cap pe rand la toate.

Puiul meu a crescut constant, dar nu a pus spectaculos in greutate, adica in medie 500 de grame pe luna. Evident ca si medicul de familie si pediatrul au sarit de fund in sus ca e prea putin, sa ii dau lapte praf si sa incep diversificarea la 4 luni. Lucruri pe care le-am refuzat categoric. Am incercat lapte matern completare muls de la mine, dar dupa ce am constatat ca nu faceam decat s-o indop cu forta, ca refuza/regurgita, am renuntat. Era vesela, uda/murdarea scutecele, nu a fost racita niciodata in 8 luni, dormea bine. Am zis ca fac treaba buna.

Abia si-a dublat greutatea pana la 6 luni. Fetita mea avea 4800. Vedeam pe grup si la prieteni ca ai lor erau imensi fata de noi, tot alaptati exclusiv si incepeam sa ma indoiesc. In plus, incepusem diversificarea si dupa un start bun, brusc a decis ca nu mai vrea sa pape. Medicul de familie si pediatrul tot insistau cu lapte praf si cereale… Asa ca am schimbat pediatrul. Din lac in put. Mi s-a spus ca are microcefalie, retard, nanism, sindrom seckel si inca un sindrom pe care nu m-am mai obosit sa il tin minte. La controalele de sold si eco fontanela totul era perfect. Asa ca am decis sa ii facem analize de sange sa verificam calciul, fierul, vitamina D si hormonul de crestere. Surpriza!!! Totul a venit perfect. Analize bune, copil vesel, asta e, mai supla, o face mama miss world (ca acolo e necesar si ceva in cap nu doar silueta).

Avem 8 luni si nu stam in fundic, nu plecam in patru labe. Dar eu am citit – sa nu va imaginat ca vreun luminat de medic mi-a spus asta – ca sunt copii care sar etapele (chiar eu mai intai am mers apoi am luat loc in fundic si am pornit in patru labe, cand voiam sa ajung repede undeva si parea non-safe sa merg in picioare – asa zice mama). Asa ca, acum la 8 luni diversificati cu toane firesti, cu tziti mult si bun, m-am linistit.

LuminitaAruncati suzetele si mameloanele de silicon. Confuzia san-tetina – nipple confusion nu e legenda. Fetita mea nu dormea la san ca avea suzeta, nu am reusit sa i-o scot definitv. La 4 luni a suzetat prima oara si abia de la 7 luni adoarme la san si suzeteaza ca un copil normal. Sta la san si a stat mereu foarte putin, alt motiv de ingrijorare al medicilor: nu sta cat scrie in carti. Al meu nu era pentru ca o vedeam ca e satula.
Concluzia: tzitzalim, ne diversificam, ii dau mai multa independenta – nu prea am tinut-o pe jos ca noi stam la casa cu teracota si temperatura nu e chiar constanta sau ok pe jos. Am plecat la oras la buni unde ne jucam pe podele si am facut progrese remarcabile. Mami nu mai crede ca am microcefalie/nanism/prostism/etc. si mai merge cu mine la medic doar la vaccinul de un an. Mai ales ca ultimul pediatru, chiar si dupa analizele bune insista! ca fata are ceva genetic. Doamne fereste sa fie un copil deosebit de ceea ce vad ei zilnic sau de ce spun cartile ca trebuie sa fie, ca bietul de el, dar mai ales biata mama, primesc cate o eticheta de genul retard, boala genetica, etc. si s-a dus zenul pe apa sambetei. Ei bine, eu tocmai l-am recuperat (zenul :D). Stiu ca exista medici extraordinari, numai ca pentru mine ei sunt de domeniul basmului.

Extraordinar acum e ca dupa 8 luni!!! sunt in grupul care trebuie, sunt mama care trebuie si am decis sa nu mai las pe nimeni si nimic sa imi spuna ca instinctul meu de MAMA nu e bun sau ca FIICA mea nu e in regula.
Va multumim ca ati fost si sunteti alaturi de noi!

12 februarie 2014

Luminita Maleskov

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Povestea noastra: Daniela si Andrei – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Dupa o intrerupere de doua saptamani din cauza unei probleme medicale, Daniela are curajul si puterea de a relua alaptarea puiului ei, iar reusita o umple de fericirea de a fi MAMA!

Pe 16 noiembrie 2013 l-am nascut prin cezariana pe baietelul meu, Andrei. Stiam ca il voi vedea cateva secunde la nastere, apoi abia peste o jumatate de zi sau o zi. N-am stiut ca ne vom vedea abia peste 27 de ore. Dumnezeu cred insa ca ne-a protejat si, desi nu speram, m-am mobilizat sa-l vad si i-am dat colostrul pretios. Ne intalneam la 3 ore, dar mai mult ne luptam, pana cand un neonatolog mi-a dat un mamelon de silicon, pe care apoi l-am cumparat. Pe atunci nu stiam ca mameloanele de silicon nu sunt prea recomandate, deoarece pot afecta suptul, si se poate ca bebe sa nu mai vrea sa suga fara. Am inceput insa sa prind curaj si laptele chiar curgea.

Am ajuns acasa decisa sa nu-i dau altceva decat laptele meu, dar bebe a inceput sa planga si aveam impresia ca nu se satura, chiar daca manca din 10 in 10 minute. Am cedat si, la sfatul sotului, i-am dat un biberon de lapte praf. A dormit neintors si in timpul asta am avut timp sa ma repliez. Noaptea, ramasi singuri in camera pregatita pentru el, l-am pus la san iar si iar. De dimineata, sotul ne-a gasit adormiti. Invinsesem. M-am luptat vreo 3 saptamani sa renunt la mamelonul de silicon pe care-l sterilizam inainte de fiecare folosire.

Au trecut apoi 5 saptamani frumoase in care eram bucuroasa ca pot alapta, mai ales fara mamelonul de silicon. Micile probleme de tehnica si neincrederea mi-au fost spulberate de o cunostinta, consultant in alaptare. Dar o noua provocare ne-a trimis parca intr-un neant. Din cauza a ceva ce am mancat sau a altceva poate (inca astept rezultatele analizelor), am avut o reactie alergica severa, cu basici pe tot corpul, buze umflate, batai puternice de inima. Ajunsa la spitalul de urgenta, am primit tratament de 14 zile cu un medicament, Medrol, despre care mi s-a spus ca nu este compatibil cu alaptarea si ca il poate imbolnavi pe bebe.

Am facut asadar o pauza de 2 saptamani, timp in care am muls sanul si am dat lapte praf lui bebe. La finalul celor doua saptamani am revenit la alaptare. Au fost 2 saptamani de cosmar, de agonie. Parca nu eram mama daca nu alaptam. Nu mai vorbeam cu bebe, nu mai voiam sa-l vad, medicamentul imi dadea depresie, insomnie, agitatie, impresia ca e bolnav, de aceea am si ajuns cu el la Budimex, unde am stat o noapte pentru monitorizare. Bebe a fost bine, doar ca trecuse brusc la lapte praf.

Dupa 14 zile de chin, am cunoscut un inger de om, un consultant in alaptare care m-a impulsionat sa reiau alaptarea, pentru ca medicamentul nu-l afecteaza de fapt pe bebe, pentru ca lapte este si mult si bebe e puternic. Increderea pe care mi-a dat-o m-a facut sa-l pun la san fara incetare. In prima zi am stat lipiti unul de altul. Ma dureau sanii foarte mult, iar pe seara, am cedat si i-am dat putin lapte praf, pentru ca nu dormea, era agitat orice as fi facut. Dupa laptele praf nu s-a schimbat nimic si asta m-a ajutat sa inteleg ca tot laptele meu e mai bun si ca nu foamea il tinea treaz ci… dorul de tzitzi. Asa ca am continuat. A fost greu si in continuare. Nu ma lasa o clipa, dar ma simteam din nou o mama buna pentru el si asta ma facea sa nu renunt. Am renuntat in schimb la biberoane, la cratite, sterilizator, perii. Dupa cum zicea consultantul, nu e timp de fiert recipiente cand am ca mama de oferit multa dragoste si asta trebuie sa fie preocuparea amandurora: sa ne iubim. Faceam din nou ce trebuia. Am invatat ceva in plus: ca nu e important sa doarma in patul lui sau sa nu-l tin in brate, dupa cum ma sfatuiau unele rude, cu gandul ca devine rafatat, ci are nevoie de prezenta mea, de caldura mea.

Daniela Purcariu

Acum, dupa aproape o luna de cand am revenit la papa adevarata, cum imi place mie sa spun, a luat bine in greutate (5 kg si 57 cm la 2 luni) papa la o ora – doua, la trei ore. Uneori ma mai masez, pentru ca ma mai lupt cu cate un nodul. Dormim impreuna, ziua si la mine in brate si in cosuletul lui, stam la un san pana il lasa el, nu pe ceas, 10-20 de minute, cum faceam inainte, doarme mai putin ziua, la el in cosulet sau in pat, dar mai mult in brate, unde imi simte inima batand. Chiar daca mi-e putin teama ca devine dependent de mine, ma conving pe zi ce trece ca e natural sa fie asa. Daca nu se va bucura in perioada asta de caldura si de afectiunea mea, atunci cand o va mai face?

Multumesc pentru ocazia de a spune si povestea mea!

Va multumesc ca existati!

27 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Povestea noastra, cum am reusit sa readuc bebelusul la san cu ajutorul sotului meu

O mama ambitioasa si un tatic de nota 10 = un bebelus alaptat si fericit!

Am ramas insarcinata din prima incercare si am avut o sarcina extrem de usoara, dar cu multe temeri nefondate din partea mea. In timpul sarcinii nu am citit absolut nimic despre alaptat pentru ca stiam 100% ca dupa ce voi naste natural, laptele va curge garla si gata! Simplu si frumos! 🙂
Am intrat in travaliu si m-am dus la maternitate unde am avut parte de prima lovitura: trebuia sa fac cezariana, desi eu simteam ca totul e ok si ca putem natural… Mi-am lasat deoparte instinctul si am urmat indicatiile medicului.
Tot ce stiam despre alaptat era ca dupa nastere trebuie sa-l pun repede pe bebe la san, ceea ce am si facut. Le sunam pe fetele de la neonatologie si ceream sa mi-l aduca la alaptat si nu intelegeam cum de nu ii este foame. Motivul era simplu: primea lapte praf.

In maternitate l-am alaptat de cateva ori, dar ii dadeam completare cu lapte praf.
Am ajuns acasa unde in primele zile ne-a vazut un pediatru care era si consultant in lactatie, dar care nu mi-a explicat mai nimic. Starea mea? Eram terminata psihic… simteam ca s-a sfarsit lumea si ca nu sunt buna de nimic. Ma uitam la sanii mei si simteam ca incep sa-i urasc. Le vorbeam si le spuneam ca daca nu dau lapte, degeaba ii am. Ma uitam la bebe si plangeam mult…zilnic. Sotul imi spunea ca o sa vina si laptele, sa am rabdare. Bebe nu statea deloc la san, plangea ca din gura de sarpe pana primea biberonul, eu vroiam sa i-l dau, sotul spunea sa mai insist cu sanul. Imi picura lapte praf pe san numai ca bebe sa-l bage in gurita. La cateva zile am facut si furia laptelui si am cumparat pompa. Mi-am facut program si la inceput pur si simplu alergam dupa fiecare picatura de lapte matern. Eram fericita ca macar primea lapte matern, fie el si cu biberonul.

La 2 saptamani, sotul mi-a dat un numar de telefon si imi spune ca este al unei consultante gasite pe net (Rox Dudus caruia ii multumesc din suflet). Dupa discutia cu ea, usor, usor lucrurile s-au mai schimbat, dar bebe la san tot nu statea… lapte aveam, dar vroia biberon, nu san!
A trecut o luna jumate de muls… mult muls. Pana cand am zis stop! Renunt! Asta e, nu a fost sa fie si gata! Bineinteles ca sotul meu avea alta parere: „De ce sa renunti?? Tu acum ai lapte! Trebuie doar sa reusim sa-l aducem la san!” Asa ca am incercat, acum 1 minut, mai tarziu 2, pana cand a inceput sa-l accepte, dar mai mult noaptea. Ziua parca era alt copil, nu se atingea de el. Mi-era teama ca voi pierde laptele si vorbeam cu sotul meu care-mi spunea: „Nu pierzi niciun lapte! Pune-l sa suga!” Credeti-ma ca ma scotea din minti si ii spuneam: „De unde tot stii tu?? Ai alaptat vreo 5 copii si nu stiu eu?”:))
Bineee… am continuat. Mi-am dat eu seama ca bebe nu refuza sanul imediat dupa somn sau in timpul somnului si iata cum am ajuns sa stau sa-l pazesc si sa-i bag sanul in gurita cand dormea sau imediat dupa ce se trezea. A fost greu, a fost crunt, am avut multe momente cand mie-mi curgeau sanii si el nu vroia sa suga. Am avut si mai multe momente cand am zis: Gata! Renunt! Bineinteles ca in acele momente venea „consultantul” meu personal in lactatie si ma convingea ca bat campii si ca nu-mi doresc asta!

Am tot insistat, am tot insistat si cand chiar nu credeam ca se mai poate intampla ceva, minunea s-a produs! La 5 luni baiatul meu a renuntat definitiv la biberon!!
Cum merg lucrurile in ziua de azi? Avem 9 luni si jumatate si mancam san la greu!! Ma uit la el si nu-mi vine sa cred! Pe cat de mult il respingea cand era mic pe atat de mult il adora acum! Momentele in care „vorbeste” cu titi si o mangaie sunt de vis!

Aderarea la grupul Alapteaza! ma ajuta enorm! Am devenit 100% AP si va multumesc din suflet!!
Fetelor care va doriti sa alaptati: nu renuntati! Nimic nu se compara cu legatura care se creeaza in acele momente! Daca va doriti cu adevarat, se poate!!!

sorina

27 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Sunt mama, nu renunt la alaptare! – Mami alapteaza-ma, nu vreau lapte praf!

Numai o mama poate avea atata determinare pentru a-i oferi copilului sau cel mai bun start in viata. Desi initial cedeaza si, din cauza ranilor ingrozitoare, renunta la pusul copilului la san, oferindu-i lapte matern cu biberonul, aceasta mama isi da ei si bebelusului sau o noua sansa la alaptare! O poveste care va va trezi cu siguranta emotii puternice!

Ne doream un copil de ceva vreme si dupa o experienta neplacuta si mai multe luni de asteptare minunea s-a intamplat. Dupa o sarcina usoara, pe 4 septembrie 2013 a venit pe lume, prin nastere naturala Andrei Cristian, o mogaldeata de 3,900 kg.

Inca din sarcina mi-am dorit tare mult sa alaptez. Ma tot uitam la sanii mei care nu mai incapeau in niciun sutien si eram asa incantata ca voi avea cu ce sa hranesc bebelusul. Sfarcurile mi se pareau ok, nu erau ombilicate. De fapt, sanul stang era si este ombilicat… Am citit mult despre alaptare, despre beneficii, despre cat de minunat este sa alaptezi si nici ca-mi puteam dori altceva. Am vazut sute de poze si filmulete despre cum sa-l pui pe bebe la san, cu pozitii de alaptat si atasare corecta. Mi se parea floare la ureche! Si credeam ca totul mai tine si de natura, doar il iau pe pui si-l pun la san (asa cum am vazut) si de acolo face el toata treaba, ca doar se naste cu instinctul de a suge, nu? Si doar vazusem sute de poze si filmulete…

Numai ca n-a fost chiar asa. M-am dus la bebe prima oara dupa vreo cinci ore. Abia asteptam sa-l vad si sa-l pun la san. Mi-am pus tremurand de emotie camasa de alaptat si m-am dus sa-l iau pe bebe. Era asa mic… Si dormea…  Si era infasat ca un colac dospit… Si l-am luat in brate si m-am asezat cum am putut mai comod (din cauza epiziotomiei) pe unul dintre scaunele din salonul de alaptat. Dar puiul mic dormea, asa ca o ora doar m-am uitat la el si ma minunam de cat e de frumos si fragil. Peste alte 3 ore am avut noroc, era treaz si ma astepta, ma gandeam eu, desi banuiam ca ii dadusera lapte praf. Si iar mi-am pus camasa aia infecta pe care am urat-o din toata inima si pe sub care, efectiv, curgeau toate transpiratiile posibile, si din cauza careia ma agitam si ma enervam pentru ca nu puteam tine sanul in mana cum trebuie pentru ca era ud de transpiratie si-mi aluneca…

Si l-am pus la san, fara sa mai stiu nimic din sutele de poze si filmulete vazute, ci asa cum am putut, fara sa ma ajute nimeni… si a inceput sa traga si sa molfaie. Dupa cateva supturi scapa sanul si eu i-l bagam rabdatoare inapoi, dar fiarta de transpiratie. L-am mutat si la cel ombilicat si l-a molfait si pe acela putin. Asistentele ma intrebau daca suge, iar eu le spuneam ca probabil ca da pentru ca tragea nitel de sfarc, dar eu nu stiam daca si inghite ceva.

Insa puiul mic tragea de sfarc, dar nu scotea nimic, iar dupa ce plecam de la el se trezea si plangea, iar asistentele ii dadeau lapte praf. Le-am zis sa nu-i mai dea lapte praf cam cu o jumatate de gura pentru ca ma gandeam ca n-as fi vrut nici sa stea flamand, gandindu-ma ca poate nu mi s-a declansat lactatia. Asistentele spuneau sa am rabdare ca poate e puturos, ca poate e obosit dupa travaliu, ca poate nu stie sa suga. Le-am rugat sa ma cheme intre orele de alaptat daca se trezeste tocmai pentru a nu-i mai da lapte praf.

M-a chemat intre orele de alaptat una dintre asistente si a incercat sa-mi arate cum sa-l pun la san. A fost singura asistenta care si-a rupt o jumatate de ora si a stat cu noi ca sa ma-nvete ce sa fac. Insa piticul ori prinsese gustul laptelui praf si al biberonului ca nu voia sa suga ori era puturos, cum zisese asistenta! Ori adormea, ori plangea si nu voia sanul pentru ca laptele nu venea repede. Si laptele venise! Aveam niste sani imensi si durerosi, dar cine sa-i suga? Si am continuat sirul greselilor cu o pompa cu para pe care am folosit-o ca sa scot laptele din sani, lapte galben si gras pe care apoi il aruncam in chiuveta pentru ca nu mi-l primeau sa i-l dau nefiind muls in ceva steril! Si au inceput sa ma usture sfarcurile si am inceput sa dau cu Garmanstan, care nu m-a ajutat cu nimic, dar care atunci, credeam eu, ca e balsam pentru sfarcurile mele iritate. Daca tot au vazut ca bebe nu vrea sanul mi-au zis sa ma mulg manual intr-o cana de aluminiu (sterila?) si sa-i dau cu lingurita. Insa cu mana nu ieseau decat cateva picaturi pe care i le dadeam cu mana tremuranda si cu plansul in gat, pentru ca stiam ca dupa plecarea mea ii vor da lapte praf, iar eu in salon ma voi mulge cu pompa si voi arunca laptele.

Tot cercul asta vicios a durat pana am plecat acasa. Si desi plecam ultima din salonul pentru alaptat n-am reusit sa-l alaptez cum trebuie nici macar o data in spital. Si nici n-am invatat cum sa-l pun la san corect si nici el cum sa suga corect.

Insa acasa a inceput adevaratul chin. Sfarcurile mele crapate au sangerat intr-o dimineata cand scoateam cu pompa lapte ca sa i-l dau cu lingurita si am intrat in panica. Cum il voi mai hrani acum pe bebe? Pentru ca fiind sigura ca voi alapta nu cumparasem niciun biberon, nici sterilizator, nimic! Am inceput sa sun disperata prietenele care nascusera si alaptasera sau alaptau inca, iar ele mi-au dat sfaturi, iar eu am incercat sa le respect pe toate. O alta greseala! Apoi am vorbit cu prietena mea Denisa care mi-a spus ca e posibil ca bebe sa aiba frenul lingual scurt, ca trebuie sa i-l verifice cineva si ca mai trebuie verificata si atasarea pentru ca de aici au plecat toate. Cum sa nu-l atasez corect cand, ma gandeam eu, aplic tot ce am vazut in poze si filmulete?

Bebe ar fi supt non-stop, iar eu nu intelegeam de ce. Tot Denisa mi-a spus de pusee de crestere, de fussy hour etc. lucruri pe care eu nu le cititsem, desi eram si pe grupul “Alapteaza!”. Si mi-a mai spus sa-l pun pe bebe la san oricat de des vrea, dar sa incerc sa-l pun corect, iar eu ma gandeam ca n-are cum, trebuie sa intrerup alaptatul, sa-mi treaca macar un pic si dupa aia reiau alaptatul. Nu puteam intrerupe hranirea lui bebe pentru ca riscam sa scad lactatia, ea trebuind stimulata cel mai mult in prima luna, iar eu ma gandeam cu groaza la urmatorul supt. Am sugerat chiar sa-i dau doar seara lapte praf, pentru ca seara ma solicita cel mai mult bebe, insa seara si noaptea se stimuleaza cel mai bine lactatia.

Apoi am sunat la 07Alaptare, iar dna. Ilinca Tranulis (consultant IBCLC) ne-a primit intr-o zi de duminica, i-a verificat frenul, care era cum trebuie si mi-a aratat cum sa-l pun la san. La 11 zile de la nastere, Andrei a mancat cu adevarat prima lui masa de lapte matern. Si ce manca! Eram asa bucuroasa! Ma gandeam ca in felul asta, punandu-l cum trebuie, imi vor trece ranile in 2-3 zile si totul se va aranja. N-a fost asa… Ranile n-au trecut deloc, ba chiar au inceput sa se faca mai mari, mai dureroase, pana cand nu am mai avut sfarc deloc. Erau doar doua bube mari si groaznic de dureroase.

Am luat proba de pe rani si mi-am facut analize. Aveam stafilococul auriu pe rani asa ca am trecut pe crema cu antibiotic si apa termala, apoi am schimbat crema cu alta si betadina si cu antibiotic luat oral. Intre alaptari faceam si bai cu sare sau bicarbonat, stateam si cu sanii la aer. Am incercat si protectii de silicon. Nimic nu a functionat, iar eu plangeam zilnic si nu intelegeam de ce mi se intampla asa ceva? De ce aveam sani daca nu-i puteam folosi pentru a-mi hrani puiul? La fiecare supt, pana prindea bebe sanul in gura, urlam de durere. Am indurat tot gandindu-ma la puiul meu, cu frica de a nu pierde laptele, o luna de zile. Ma gandeam la luna implinita a lui bebe ca la un verdict. Daca lua in greutate continuam cu alaptatul cumva, daca nu lua in greutate il treceam pe lapte praf. In prima luna, cu tot chinul nostru, bebe a luat in greutate 500 de grame! Tot chinul nu fusese in zadar, eram asa de fericita de cele 500 de grame!

Dar dupa o luna n-am mai putut, ma gandeam ca-mi voi pierde mintile de durere, iar bebe avea nevoie de o mama sanatoasa, nu de una crispata si frustata. Stiam ca-i transmit si lui starea, dar nu puteam sa controlez cu nimic nivelul de durere.

Si am clacat! Am spus stop! nu mai pot! Vindec ranile si apoi vedem ce va mai fi. Intre timp, la sugestia dnei. Tranulis am inceput sa ma mulg. Nu stiam nimic despre muls, cum sa-l fac, la cat timp, in ce etc. Am ales sa ma mulg manual, fara pompa, iar la inceput ma mulgeam doar cand simteam ca laptele e pe punctual de a tasni din sani, cand se declansa reflexul de ejectie. Evident ca nu mulgeam mare lucru asa ca am completat cu lapte praf. Si iar am plans la fiecare completare de lapte praf… si ma simteam inutila pentru ca nu-mi puteam alapta copilul. Apoi am instaurat un program si am inceput sa ma mulg din trei in trei ore cate o jumatate de ora si usor usor am inceput sa am suficient lapte pentru bebe si sa nu-i mai dau completare!  Dar asta a durat un pic.

Ranile s-au vindecat greu. Foloseam o crema preparata cu lanolina, insa faptul ca ma mulgeam nu ajuta la cicatrizarea rapida a ranilor, iar eu in fiecare zi verificam sanii sa vad daca au mai trecut, pentru ca muream de nerabdare sa-l pun iar la san si mi-era frica sa nu se obisnuiasca cu biberonul si sa uite sa suga.

Intr-o zi cand erau aproape vindecate ranile, bebe a varsat mult din cauza ca nu eructa cum trebuie si nu mai stiam cum sa-l consolez. Asa ca am scos sanul si i l-am oferit. Si l-a vrut! Ce frumos sugea! Si parca nici nu ma mai durea! Ma uitam la el si ma minunam si simteam cum infloreste speranta ca voi reusi sa alaptez fara probleme cand vor trece ranile de tot. Insa cand bebe a lasat sanul avea gura plina de sange… asa ca am luat-o de la capat cu mulsul si biberonul. Singura consolare era ca nu primea lapte praf decat rar cand ramaneam fara lapte muls. Si n-a primit mai mult de o cutie de lapte praf in doua luni jumate!

Intr-un fel ma obisnuisem cu gandul ca ma voi mulge si va primi doar asa lapte matern, dar in inima mea nu eram deloc impacata cu situatia asta. Din cand in cand ii mai ofeream sanul si el il lua si sugea fericit. Pana mi-am facut curaj si-am zis stop si mulsului. Vreau sa alaptez! Am revazut pozele si filmuletele cu atasarea si pozitii de alaptat si mi-am dat seama unde greseam si l-am pus pe bebe la san. Intai dupa muls, apoi inainte de un muls si tot asa pana am renuntat de tot la muls si la biberon! N-a fost usor, bebe sugea din san ca din biberon, dar acum am avut mai multa incredere ca fac ce trebuie si mai multa vointa de a alapta. M-a ajutat enorm si sustinerea fetelor de pe  “Alapteaza!” de pe Facebook, carora le multumesc din toata inima si fara incurajarile carora n-as fi reusit. A durat vreo doua saptamani readucerea puiului la sanul mamei, dar am reusit! Acum il alaptez la orizontala, e singura pozitie in care stam amandoi confortabil si in care ne puteam “dragali” in voie.

Uitandu-ma in urma regret ca nu am fost mai puternica, sa fac fata durerii, regret fiecare completare de lapte praf, insa cred ca toate astea m-au facut sa nu renunt acum. Pentru ca nu mai e cale de intoarcere, il voi alapta pe Andrei atat timp cat va voi, cand va voi si de cate ori va voi! Conteaza foarte mult sa ai sustinerea celor din jur atunci cand alaptezi. Cand ma vedeau cum plangeam de durere toti din jurul meu imi spuneau sa renunt, ca a primit destul lapte de la san (o luna!!) si sunt atatia care cresc cu lapte praf si sunt bine mersi. Dar eu m-am ambitionat singura si cu sustinerea sotului, nu am cedat presiunii lor de a renunta la laptele meu magic! Cum imi spunea Denisa, trebuie sa avem rabdare, iar daca mai sunt si fete minunate, dispuse sa te ajute, atunci drumul spre o alaptare lina nu e departe. Deci nu renuntati, mamici! Cu putin ajutor sigur veti reusi sa va alaptati puii.

20 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!

Minunea gemenilor – Mami alapteaza-ne, nu vrem lapte praf!

Gemeni. Nascuti prematuri. O mama informata si luptatoare pana la capat. Rezultatul? Readucere la san si alaptare exclusiva!

Sarcina mea decurgea frumos si zilnic eram pe pagina grupului Alapteaza! pentru a asimila noi si noi informatii despre acest proces minunat care este alaptatul. Ma vedeam cu cei doi bebei, gemeni, la piept, si eram convinsa ca voi reusi sa pun in aplicare toate sfaturile de pe grup. Imi doream asta cu tot dinadinsul!

Planurile mele au fost date un pic peste cap cand la 31-32 saptamani de gestatie gemenii mei au hotarat sa vada lumina zilei. Am realizat de atunci ca nimic nu va fi cum visam si lumea mea s-a prabusit pentru cateva momente. Am ajuns la spital cu membranele unuia dintre copii rupte. Am primit dexametazona injectabila pentru a ajuta maturarea plamanilor copiilor si am fost nevoita sa stau in travaliu 24h pentru ca medicamentul sa-si faca efectul si ei sa poata respira bine cand vin pe lume.

Dupa cele 24h de travaliu, am ajuns pe masa de nasteri si in mai putin de jumatate de ora nasteam doi bebelusi micuti si plapanzi. Am dorit nastere naturala, dar mi s-a efectuat epiziotomie, deoarece al doilea bebe era pozitionat in transversala si l-am nascut in pelviana, dupa ce doua asistente mi l-au intors prin burta. Nu am putut sa-mi vad copiii decat cateva secunde, apoi au fost luati si dusi la terapie intensiva. La o ora dupa nastere, am dorit sa-i vad si nu m-am lasat pana nu mi-au permis acest lucru. Cel mare avea 1550 gr, iar cel mic 1350 gr. cu scoruri Apgar 6 si 7.

Stiam ca sunt la inceputul unei lupte importante si grele, dar nu aveam cum sa stiu cat de greu poate fi. Am stat o luna si doua zile internata in spital. Copiii au iesit de la terapie intensiva dupa o saptamana de la nastere si sperantele mele cresteau pe zi ce trecea. Era groaznic de dureros sa nu-i pot atinge si strange la piept si sa-i vad slabi  si atat de fragili, intepati pe brate si pe picioruse, cu urme de vanatai de la branule si cu tuburile de gavaj prin care erau hraniti. Mi se frangea sufletul sa-i aud plangand de foame in timp ce asteptam cu celelalte mamici sa intram la copii sa ne mulgem si sa le dam laptic. Cu aproximativ o saptamana inainte de externare, copiilor le dadeam laptele meu cu biberonul si visam sa-i pun la piept. Am avut o tentativa inca de atunci sa incerc sa vad daca vreunul ar putea sa suga. Bineinteles ca nici nu se punea problema.

Am ajuns acasa cu doi copii de 2160 gr si 2070 gr. si am continuat sa ma mulg odata la 3 ore, ca in spital, si sa le dau lapticul meu. Zilele si noptile se contopeau si nu mai prea faceam diferenta. Copiii aveau un program haotic si foarte curand am cumparat prima cutie de lapte praf. Acum, cand ma uit in urma, ma gandesc ca e foarte posibil ca acel moment sa fi coincis cu primul puseu de crestere de cand îi aveam acasa si neavand energia necesara sa-i pun la piept, suplimentam cu formula. Alt motiv era greutatea lor, sub 3 kg. Doream sa-i vad mai intremati. Totusi, intre toate momentele de spalat biberoane si pompe, sterilizat si muls, nu imi pierdusem nadejdea ca voi alapta intr-o zi.

Si zilele treceau, iar eu imi faceam curaj sa incep procesul de alaptare. Sotul meu ma sustinea si nu facea nici presiuni asupra mea, ajutandu-ma cu hranitul si schimbatul scutecelor, fiind la fel de implicat ca si mine. A venit si ziua in care m-am hotarat sa iau taurul de coarne si sa pun unul din copii la san. I-am incercat pe amandoi si mi s-a parut ca cel mai pregatit era geamanul mai mare, al doilea nascut. Primii pasi au constat in folosirea unui sistem sns. Îi dadeam laptele meu cu degetul de care era lipit tubul de gavaj si asa am tinut-o cateva zile, pana am cedat. Era foarte mare efortul si mi se parea ca-mi chinui copilul. Al doilea pas a fost sa cumpar protectie din silicon si sa incerc sa-l pacalesc bebe ca papa la biberon. El manca, dar tot cu chin. Plangea si se zbatea si alternam biberon/san cu protectie. O harababura totala. Timp in care ma mulgeam si pentru celalalt bebe, cel mic.

De la un punct incolo, observasem ca lactatia era in scadere. Stiam de ce, insa nu ma mai simteam in stare sa continui in acelasi ritm. Ajunsesem sa ma mulg odata la 5-6 ore si normal ca laptele nu mai era asa mult. Eu, care avusesem si pentru un trib intreg,  dupa cum mi-a spus dna dr. Ana Culcer.

Teoretic, eram rapusa, ultima lovitura fiind greutatea in scadere la bebe. Cel mic ajunsese sa aiba o greutate mai mare. Acela a fost momentul in care am hotarat sa depun armele, pentru o perioada, urmand sa reiau lupta cand voi simti ca suntem capabili atat eu cat si bebelusii. In aceasta etapa alternam biberonul cu sanul (mai mult biberon, sa fiu sigura ca mananca suficient) si le dadeam 50 lm/50 lp. Ma simteam invinsa ori de cate ori preparam formula, urand-o din tot sufletul si sperand ca vom scapa de ea.

Dupa o perioada de aproximativ 2-3 saptamani, nu stiu din ce motiv si care a fost inspiratia, dar am pus bebele mare la san si am constatat ca se ataseaza corect si mananca cu pofta. Mi-au dat lacrimile si din acel moment am renuntat la biberon. Mai aveam unu bebe care manca inca la biberon, insa faptul ca pe unul din ei puteam sa-l alaptez era un miracol.

Acum eram mult mai sigura pe mine si chiar daca greutatea lui bebe mai stagna, sau parea ca scade (nu cantaream la aceleasi ore si stiam ca pot exista variatii din acest motiv) nu ma mai descurajam si am continuat. In paralel, inca ma mulgeam pentru celalalt bebe. Sanul drept era pentru cel alaptat, iar sanul stang pentru muls. Vreo doua saptamani am tinut-o asa, pana cand m-am simtit din nou pregatita sa pun si bebe2 la san. Cu el totul a fost mai simplu. Fara sns, fara protectii de silicon si fara proteste prea mari. Putin cate putin la piept, in fiecare zi la fiecare masa si puiul meu a ajuns sa manance la san.

In momentul de fata amandoi copiii sunt alaptati exclusiv si pentru asta va multumesc si voua, mamelor din grupul Alapteaza! pentru toate povestile de succes, pentru sfaturi si incurajari, respect si dragoste nemarginita pentru copiii vostri.

Sper ca povestea mea va inspira si alte mame aflate in dificultate.

Multa sanatate si laptic din belsug va doresc!

6 ianuarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!