Ajutor de la mama la mama, pentru alaptare lina

O mama informata care are insa un start greu din cauza lipsei de suport a personalului medical. Ajutorul vine de la alte mamici, dornice sa vada cat mai multi bebelusi alaptati si fericiti.

Salut!

Povestea mea este una frumoasa… intr-un final 🙂

Albert a venit pe lume pe cale naturala, fara anestezie, dupa un travaliu de o ora si jumatate. Da, ati inteles bine! Am fost eroina pentru toate prietenele mele, dar de fapt…am avut muuult noroc.

Povestea alaptatului a inceput inainte de nastere. Eram in luna a cincea, in concediu, la mare si Cosmina Cos a aflat ca sunt insarcinata. Pentru ca ne cunoastem de foarte mult timp s-a implicat mult in „cazul” meu, m-a intrebat cum vreau sa nasc, daca am de gand sa alaptez, mi-a povestit despre grup si mi-a dat o bibliografie de citit. Tot acest bombardament de informatii a fost in soc pentru mine, trebuie sa recunosc. Nu imi pusesem foarte multe intrebari existentiale pana atunci. Stiam ca voi naste natural si ca voi alapta. Nu stiam cat, cum, de ce. Glumeam cu sotul meu si ii ziceam ca imi iau cartile pe plaja ca la cat a fost Cosmina de serioasa este in stare sa ma asculte. :))
Zis si facut. Am intrat pe grup si am inceput sa citesc. Am vazut atunci cate probleme au mamicile si cate informatii pe care eu le ignorasem erau!
Pana am nascut citisem tot ce era la files si imi ziceam ca sunt pregatita.

Experienta de la spital (Athena Timisoara) a fost una urata din punct de vedere al alaptatului.
Erau doar fete zambitoare, dar ajutor propriu-zis nu am avut.
I-am dat copilului lapte praf cand i-am rugat sa nu o faca!
Tinusem copilul langa mine tot timpul ca sa-l pot supraveghea sa nu primeasca lapte praf. Dupa pranz era program de vizita si urmau sa vina prieteni si la mine si la colega de salon. Am decis ca e mai bine sa nu-l expun asa tare si am dus copilul la asistente, prietenii urmand sa-l vada la geam. I-am rugat sa mi-l aduca daca vrea sa manance in cele 2 ore. Au venit prietenii mei si m-am dus cu ei la geam sa le arat copilul. Lipsea. Am intrat inauntru si stupefiata am vazut cum o asistenta ii indesa un biberon de lapte praf! Am intrebat de ce face asta si mi-a raspuns ca el oricum nu vrea! Nu asta era ideea… Saracul era murdarit pe la gurita de parca mancase creta!

In zilele de la spital nu am reusit sa il alaptez exclusiv. Cand am cerut copilul noaptea mi-au spus ca nu au vrut sa ma deranjeze! :)) Cum adica sa ma deranjeze copilul meu?!

M-au ajutat cu atasarea doar la insistentele mele si oricum fara rezultat. Ridicau din umeri si intorceau spatele si mai spuneau si ca „nu am inca lapte” 🙂

Aveam sanii tari si am cerut o pompa de muls. Am reusit sa mulg 20 ml si s-au uitat la mine asa parca cu mila si mi-au zis ca nu este suficient ce am eu acolo si l-au aruncat…

Intr-o zi copilul dormea de 6-7 ore si mi-au zis ca trebuie sa-l trezeasca sa ii dea lapte praf ca se deshidrateaza 🙂 Adica nici nu isi puneau problema sa-l alaptez.

Pe fisa de externare era bifat „alaptat natural exclusiv”. Mincinosii!

Abia asteptam sa ajung acasa. Asteptam sa fie liniste si sa depasim acest impas. Deja eram speriata si ma gandeam ca in teorie era atat de simplu, dar in practica nu era deloc asa. Tot ce citisem parca nu se potrivea cu realitatea.

Acasa nu imi dadeam seama daca suge sau nu. El statea la san, dar eu nu simteam nimic si nici nu auzeam cum inghite, acel supt-supt-inghitit. In ziua aceea sotul meu i-a dat lapte praf. Mi-am zis ca sunt obosita, ca nu stiu ce se intampla, dar ca „maine” nu se va mai intampla asta.

A doua zi, la fel. Sugea putin, apoi plangea foarte tare. Stiam ca ceva nu fac bine, dar nu imi dadeam seama ce. Sanii mei erau tari ca piatra si nu reuseam sa-i detensionez nicicum.

Spre seara copilul era in aceeasi stare, nu reusisem sa il alaptez. Atunci sotul meu mi-a propus sa vorbim cu un doctor, dar pana una alta sa-i dau lapte praf. Era clar ca ceva nu era in regula.

In seara aia i-a dat 60 ml de lapte praf si cand am vazut asta am iesit din camera si am inceput sa plang. Nu pricepeam ce nu fac bine. Nu intelegeam de ce eu, cu atatea informatii la indemana nu reuseam ceva ce altii au facut-o de-a lungul anilor in mod natural. La mine parca nu era nimic instinctiv.

Mi se parea ca la fiecare doza de lapte praf eu pierd teren, ca nu voi reusi niciodata sa-l alaptez exclusiv, mi se parea cel mai urat cosmar si un esec inexplicabil.

Atunci m-a contactat prietena mea, Corina Pienar, care nascuse si ea de 3 saptamani. M-a intrebat cum merge si daca ma descurc. I-am zis atunci of-ul meu. I-am zis ca nu e ok, ca ceva nu merge si ca am nevoie de ajutor.

M-a sfatuit sa o contactez pe dna. Teodora Vicol si mi-a mai dat numarul Cristinei Dan.

Am sunat-o atunci, pe dna. Vicol, dar nu mi-a raspuns imediat. Era, ce-i drept, sambata seara. Apoi am sunat-o pe Cristina care mi-a raspuns si cu care am discutat pret de vreo 40 min.
Cu vocea ei calma imi punea intrebari, incerca sa ma linisteasca si sa afle care e problema. Mi-a povestit si din experienta ei si s-a oferit sa vina sa ma ajute a doua zi dimineata. Am acceptat cu drag ajutorul si ramasese stabilit sa ne vedem dimineata.

Dupa discutia cu ea parca mi-am incarcat bateriile, castigasem din nou incredere in mine si mi-am zis ca TREBUIE sa reusesc.

Noaptea s-a trezit Albert sa manance. Incercasem din nou sa-l alaptez la orizontala, cum o faceam de obicei si iar nu a mers… L-a luat sotul meu in brate si stateam amandoi ca prostii si nu stiam ce sa facem. La un moment dat a zis Luci (sotul meu) „Dar nu il tii bine, uite! asa trebuie sa il pui”. Si cum stateam in picioare mi l-a impins cumva la san, dar a „nimerit” atat de bine ca Albert a inceput sa suga dintr-o data eficient si sa nu se dezlipeasca de acolo. Am simtit asta din prima secunda. I-am zis „Stai! Nu te misca!”. Si am ramas asa amandoi pana s-a saturat copilul. Eram super fericita!

Si asta a fost 🙂 Atunci am descoperit atasarea corecta. Din acel moment nu i-am mai dat lapte praf si totul a decurs foarte bine.

A doua zi am sunat-o fericita pe Cristina sa-i spun vestea cea mare. 🙂

In primele saptamani au urmat 1000 de alte intrebari pe care i le puneam Corinei sau Cosminei. Au avut muuulta rabdare cu mine. 🙂

De atunci nu m-a mai impiedicat nimic si nimeni sa alaptez copilul. Am stiut sa dau ignore oricarui sfat „binevoitor”.

Nu i-am urmarit greutatea, nu am fost stresata ca se satura sau nu se satura. Pur si simplu simteam ca suntem bine.

Mama, soacra, bunicile si alte rubedenii mi-au mai spus ca ele ne dadeau „ceiut”, intrebau daca se satura Albert, ca ele stiau ca pe vremea lor unele femei nu aveau „lapte gras” si nu le lasau doctorii sa alapteze. Zambeam, nu incercam sa le lamuresc, si le spuneam ca noi suntem bine si ca am „noroc” ca eu am lapte bun si suficient. :))

Multumesc grupului Alapteaza pentru ca ne-a salvat! Avem 4 luni si jumatate de tzitzi si suntem foarte fericiti 🙂

Diana Suciu

24 februarie 2014

Trimite-ne povestea voastra despre inceputurile alaptarii la adresa alapteazatimisoara@yahoo.com si noi o vom publica pe blog!