9 luni de crescut in tine, de purtat in tine, mama.
9 luni de mangaiat, vorbit, iubit.
9 luni de emotii si ganduri:
Oare cum va fi cand te voi vedea, copilasul meu?
De abia astept sa te strang la piept, sa te tin in brate, sa te miros, sa-ti cant, sa te simt aproape, sa-ti dau hrana din mine, sa te linistesc cand plangi, sa-ti aud inimioara si respiratia…
Ah, n-as vrea sa ma mai dezlipesc de tine, iti simt manutele, piciorusele cum dai cu ele in burtica, alea pe care le voi saruta intr-una…
Bebelusul tau s-a nascut. L-ai vazut cam de departe, l-au dus la curatat, masurat. Sau l-ai primit pe piept, dar scurt. Iti stergi pe furis o lacrima ce-ti curge pe obraz. De fericire ca in sfarsit v-ati intalnit!
Il primesti din 3 in 3 ore, nu e cu tine, e separat.
Ajungi acasa. Camera lui, patutul lui. Departe de tine. Plange, primeste suzeta. Ii e foame, faci un biberon. Bebelusul striga cu disperare ca te vrea aproape, asa cum i-ai vorbit cand inca era in burtica. Il pui in carucior, dar vrea in brate.
Nu suntem ciudate?
Bebelusul te cheama mereu, sa-ti aminteasca ca esti a lui si el al tau. Suta la suta.
Ce s-a intamplat pe drum?
Unde si de ce ne-am pierdut? …
Adina Branici
Alăptează! 
M-a bufnit plansul! Oare de ce sunt pe lumea asta bebelusi singuri pe lume? 😦
Absolut adevărat! Cred eu, răspunsul la toate, este egoismul. Doar ei, copiii noștri plini de inocența, ei care trăiesc în ” aici” și „acum” ne pot salva din acest egoism înspre care „tragem” mereu. Dar aceasta, cu condiția sa o permitem.